Se afișează postările cu eticheta melancolie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta melancolie. Afișați toate postările

sâmbătă, 9 februarie 2013

Oase plângând


                        ” Ai căutat cea mai grea povară și atunci te-ai regăsit pe tine însuți.”

                             

       Dacă e valabil  că unicele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut, atunci ştiu cum să denumesc acest sentiment compulsiv şi inuman  care-mi domină  astăzi ȋntreaga fiinţă : acele clipe se întorc, duioase, calme şi grave, la fel de pregnante, la fel de copleşitoare - poate pentru că e noapte, poate pentru că e ora cea tristă şi pentru că un fel de dorinţă difuză, incertă pluteşte în văzduhul nocturn... Fiindcă din acele momente  pe care le invoc din abisul uitării s-a conservat mai cu seamă amintirea intangibilă a unei trăiri divine , a unei clipe ȋnlănţuite ȋn povara eternităţii... Iubim suavitatea debordantă a  unui gest, idealul ochilor ȋn care ne adâncim, modul în care farmecul şi delicateţea unei flori se potriveşte ȋntr-un peisaj... E singurul lucru veritabil în mine, dar o aflu întotdeauna prea târziu. Cineva mi-a spus odată: „E atât de greu să trăieşti". Şi încă îmi amintesc de tonul acelor cuvinte. Altădată, el mi-a reproşat lamentabil: „Cea mai mare greşeală rămâne  aceea de a-i face pe ceilalţi să sufere". Când totul s-a sfârşit, s-a stins şi pofta de viaţă. Oare asta să fie fericirea ?
       Meditând nostalgic asupra amintirilor, învăluim totul în acelaşi veşmânt discret, iar moartea ne apare ca un fundal în tonuri stinse. Ne aplecăm îndelung asupra noastră înşine. Ne conştientizăm suferinţa şi ne iubim şi mai mult. Da, poate asta e fericirea: (com)pasiunea faţă de propria noastră nefericire.