Se afișează postările cu eticheta dragoste de viata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dragoste de viata. Afișați toate postările

sâmbătă, 9 februarie 2013

Oase plângând


                        ” Ai căutat cea mai grea povară și atunci te-ai regăsit pe tine însuți.”

                             

       Dacă e valabil  că unicele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut, atunci ştiu cum să denumesc acest sentiment compulsiv şi inuman  care-mi domină  astăzi ȋntreaga fiinţă : acele clipe se întorc, duioase, calme şi grave, la fel de pregnante, la fel de copleşitoare - poate pentru că e noapte, poate pentru că e ora cea tristă şi pentru că un fel de dorinţă difuză, incertă pluteşte în văzduhul nocturn... Fiindcă din acele momente  pe care le invoc din abisul uitării s-a conservat mai cu seamă amintirea intangibilă a unei trăiri divine , a unei clipe ȋnlănţuite ȋn povara eternităţii... Iubim suavitatea debordantă a  unui gest, idealul ochilor ȋn care ne adâncim, modul în care farmecul şi delicateţea unei flori se potriveşte ȋntr-un peisaj... E singurul lucru veritabil în mine, dar o aflu întotdeauna prea târziu. Cineva mi-a spus odată: „E atât de greu să trăieşti". Şi încă îmi amintesc de tonul acelor cuvinte. Altădată, el mi-a reproşat lamentabil: „Cea mai mare greşeală rămâne  aceea de a-i face pe ceilalţi să sufere". Când totul s-a sfârşit, s-a stins şi pofta de viaţă. Oare asta să fie fericirea ?
       Meditând nostalgic asupra amintirilor, învăluim totul în acelaşi veşmânt discret, iar moartea ne apare ca un fundal în tonuri stinse. Ne aplecăm îndelung asupra noastră înşine. Ne conştientizăm suferinţa şi ne iubim şi mai mult. Da, poate asta e fericirea: (com)pasiunea faţă de propria noastră nefericire.

                               

marți, 1 ianuarie 2013

Faţa și reversul

                                            
                                              “Nu știţi oare că noi vom judeca pe îngeri ?”
                                                                                   
                                                                              Epistola  Sf. Pavel către Corinteni

 


         “Nu poţi iubi viaţa fără să  fii dezamăgit și deznădăjduit în faţa vieţii”, am gândit, nu fără sarcasm și emfază, în acea vreme și nu știam în acel moment ce mare adevăr spuneam.  De atunci însă, m-am maturizat și  am aflat multe despre mine; am trecut prin multe, cunoscându-mi slăbiciunile și aproape toate  limitele. Am aflat mai puţin despre fiinţe, pentru că sunt mai curioasă cu privire la destinul lor decât la reacţiile lor, iar destinele se repetă. 
         Am mai înţeles că  e  imposibil să te bucuri de tine însuţi; știu bine asta în ciuda faptului că am fost minunat înzestrată în acest sens. Dacă singurătatea există, lucru de care nu sunt sigură, avem dreptul ca, din când în când, să visăm la ea ca la un paradis. Şi eu am uneori un astfel de vis, ca toată lumea. Dar doi îngeri liniștiţi nu m-au lăsat niciodată să intru; unul are chipul unui prieten, celălalt are chipul unui dușman. Da, știu toate acestea și am mai învăţat – sau aproape am mai învăţat -  cât de scump se plătește iubirea.
        Oare cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare ?  Dacă ascult glasul ironiei cuibărite în adâncul lucrurilor  ( această “garanţie a libertăţii” despre care vorbea Barrès), ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici și limpezi, îmi spune:    “ Trăiește ca și cum….” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată știinţa mea.

  
                                                        Melodramma-Andrea Bocelli