” Ai căutat cea mai grea povară și atunci te-ai regăsit pe tine însuți.”
Dacă e valabil că unicele paradisuri sunt cele pe care le-am
pierdut, atunci ştiu cum să denumesc acest sentiment compulsiv şi inuman care-mi domină astăzi ȋntreaga fiinţă : acele clipe se întorc, duioase, calme
şi grave, la fel de pregnante, la fel de copleşitoare - poate pentru că e
noapte, poate pentru că e ora cea tristă şi pentru că un fel de dorinţă
difuză, incertă pluteşte în văzduhul nocturn... Fiindcă din acele momente pe care le invoc din abisul uitării s-a
conservat mai cu seamă amintirea intangibilă a unei trăiri divine , a unei
clipe ȋnlănţuite ȋn povara eternităţii... Iubim suavitatea debordantă a unui gest, idealul ochilor ȋn care ne adâncim,
modul în care farmecul şi delicateţea unei flori se potriveşte ȋntr-un peisaj...
E singurul lucru veritabil în mine, dar o aflu întotdeauna prea târziu. Cineva
mi-a spus odată: „E atât de greu să trăieşti". Şi încă îmi
amintesc de tonul acelor cuvinte. Altădată, el mi-a reproşat lamentabil: „Cea
mai mare greşeală rămâne aceea de a-i
face pe ceilalţi să sufere". Când totul s-a sfârşit, s-a stins şi
pofta de viaţă. Oare asta să fie fericirea ?
Meditând nostalgic
asupra amintirilor, învăluim totul în acelaşi veşmânt discret, iar moartea ne
apare ca un fundal în tonuri stinse. Ne aplecăm îndelung asupra
noastră înşine. Ne conştientizăm suferinţa şi ne iubim şi mai mult. Da, poate asta e fericirea:
(com)pasiunea faţă de propria noastră nefericire.
