Înspre dimineaţă

         

               „But I don't want comfort. I want God, I want poetry, I want real danger, I want freedom, I  want goodness. I want sin.”

                                                         Aldous Huxley, “Brave new world”

                          

                                             

          Stau şi-mi leg şireturile de la tenişi, mulţumită, fluierȃnd şi, brusc, nefericirea. Dar de data asta te-am prins, amărăciune, te-am simţit înainte de orice organizare mentală, de orice primă judecată negativă. Ca o culoare gri care ar putea fi o durere sau ar putea fi stomacul. De obicei, înainte de a adormi, îmi imaginez  un univers maleabil, schimbător, plin de hazard miraculos, un cer elastic, un soare care pe neaşteptate lipseşte sau rămȃne fix sau îşi modifică forma.

          M-am trezit lȃngă el şi am văzut lumina zorilor printre crăpăturile jaluzelelor. Veneam de undeva de departe,din străfundurile nopţii, că m-a încercat parcă senzaţia de a-mi vărsa propria fiinţă: senzaţie de lumină, ochii lui ce se deschid, dorinţa ce dădea tăcerii splendoarea absenţei, privirea placidă, dansurile pe care le-am avut şi pe care nimeni nu ni le mai poate lua, jaluzelele, Neruda, zorii.. Apoi, m-am aruncat în golul din stomac ca să prind fluturi şi am simţit că trebuie să îl muşc de umăr cât să îi arăt că sunt acolo. El a gemut uşor, mulţumit de situaţie şi-apoi a adormit cald şi cărnos, istovit de linişte. În momentul acela, cu puterea atotştiitoare dintre vis şi trezie, am măsurat oroarea a ceea ce minunează şi încȃntă într-atȃt religiile: perfecţiunea eternă a cosmosului, revoluţia nesfȃrşită a Globului în jurul axei sale. Greaţă, senzaţie insuportabilă de constrȃngere , un incitant ”complex al Arcadiei”.

        Sunt obligată să tolerez ca soarele să răsară în fiecare zi. E monstruos. E inuman.

Demonul amiezii

                    
                                 
                                                       


          Nu neparat ceva cu nebuni, dar asa, ceva, cu unii care să scrie şi să vadă spirite:

        " Biologia nu e destin. Există modalităţi să trăieşti bine, chiar dacă ai depresie. Într-adevăr, oamenii care învaţă din depresia lor pot ajunge, pe baza acestei experienţe, la o profunzime morală aparte, şi aceasta e mica minune dinăuntrul cutiei lor cu suferinţe. Există un spectru afectiv elementar din care nu putem şi nu trebuie să evadăm, şi cred că depresia se află în acel spectru, aşezată nu numai lângă supărare, ci şi lângă iubire. De fapt, cred că toate afectele puternice sunt adunate la un loc şi că fiecare dintre ele se învecinează cu cea care credem de obicei că-i este opusă… Să te războieşti cu depresia înseamnă să te lupţi cu tine însuţi, şi e important să ştii asta înaintea bătăliilor… “Bun venit acestei dureri”, scria Ovidiu, “căci vei învăţa de la ea”. E posibil (cu toate că deocamdată e improbabil) ca prin manipulare chimică, să putem localiza, controla şi elimina circuitele cerebrale ale suferinţei. Sper că n-o vom face niciodată. A le îndepărta înseamnă să aplatizăm trăirea, să afectăm o plurivalenţă mai preţioasă decât oricare dintre componentele sale antagonice. Dacă aş putea să văd lumea în nouă dimensiuni, aş face orice pentru asta. Mai bine trăiesc mereu în ceaţa tristeţii decât să renunţ la capacitatea de a simţi durere. Dar durerea nu este depresia acută; iubeşti şi eşti iubit cu mare durere, şi eşti viu trăind asta.

         Când eşti cât se poate de conştient de tine însuţi e greu să mai fii fericit. Nu mai eşti niciodată acelaşi după ce ai aflat că nu există “eu” care să nu se poată nărui. Ni se vorbeşte despre “încredere în sine”, dar e dificil când nu ai un “eu” pe care să te bazezi…. Fiecare dimineaţă începe cu acea nesiguranţă încordată privitoare la cine sunt… E ca şi cum eul meu s-ar răsuci, m-ar scuipa şi ar zice: nu întinde coarda, nu te bizui pe mine prea mult, am problemele mele de care să mă ocup. Dar atunci cine e cel care se împotriveşte nebuniei sau e chinuit de ea? Cine e cel scuipat? Am făcut psihoterapie ani în şir, am trăit, am iubit şi am pierdut şi, zău, n-am nici cea mai mică idee. Există cineva sau ceva mai puternic decât reacţiile chimice sau voinţa, un eu care m-a scos la liman din revolta eului meu personal, un eu comun care a stat pe poziţii până ce chimicalele rebele şi ideaţia ce decurge din ele au fost readuse la ordine. Este oare acel eu o chestiune chimică? Nu sunt adept al spiritualismului şi am crescut fără religie, însă acea coardă întinsă care trece prin miezul meu, care rezistă chiar şi atunci când eul a fost dat jos de pe ea: oricine care trece prin aşa ceva ştie că nu-i niciodată atât de simplu ca reacţiiile chimice complexe."
 

                                             ANDREW SOLOMON, “Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”




 

Istoricul religiilor

                                                     

            Ideea ciudată și revoltătoare de a-l elimina pe Mircea Eliade din Universitate, sub pretextul pornografiei,dacă nu este reprezentativă pentru nivelul acestei țări chiar și ȋn prezent,ea ne arată ȋn orice caz gradul de imbecilitate a unui generații de la care n-am ȋnvățat decât cum nu trebuie să fim.

                 Comunicatul pe care l-a publicat acel minister al educației naționale din acea vreme este criminal și monstrous. Mircea Eliade dat afara din Universitate pentru imoralitate ? La urma urmei, s-ar putea ca ministerul să fi avut dreptate. Căci nu este imoral să fi scris cincisprezece volume până la treizeci de ani? Nu este imoral să muncești până ȋn zori și să nu-ți poți plăti chiria? Sau să fi scris câteva mii de articole și să fii mai abandonat ca un anonim ? Ce rost ar avea Ministerul Educației Naționale dacă n-ar sancționa hărnicia, n-ar pedepsi geniul și n-ar urmări entuziasmul?

               Activitatea inuman de bogată a lui Mircea Eliade trebuia batjocorită, cărțile puse la index,autorul lor eliminat din cadrul profesorilor. Ce căuta un biet asistent onorific să tulbure cu inspirația și ardoarea lui iluziile,somnolența comodă și suficientă unor oameni care doar simulează viața ? Incercarea “unora” de a ȋnăbuși toate afirmările tineretului a luat proporții dezgustător de mari:un popor care ȋși refuză viitorul,care se pedepsește pe sine ȋnsuși.

              Mircea Eliade reprezintă orientarea spirituală,dar și aspectul politic al generației: ȋn cadrul spiritului nu poți “desființa” decât individual. Astfel, dintr-un om naiv,pur,timid,respectuos până la umilință,scoți un imoral și un pornograf.  Eliade avea iresponsabilități de copil,naivități divine,o lipsă provocatoare de egoism.In plus, o bucurie a cărții cum nu ȋntâlnești la oricine și o curiozitate intelectuală care friza patologicul. Ceea ce e “tare” ȋn literatura lui este mai mult fructul destinderii unui suflet mistic decât o orientare spre vulgaritate: una este vulgaritatea ca expresie a unei ȋnclinații instinctive, a unei deficiențe native,și alta ca voluptate a degradării, ca pasiune pentru imediatul vieții. Vulgari sunt atât borfașii, cât și poeții ; dar unii din bestialitate, iar ceilalți din delicatețe. Aici nu e vorba de nuanțe, ci de catastrofe.

               Si asta se cheamă “imoralitate”. Să fie atinsă cultura românească de un viciu fatal ? Publicul nu știe că Mircea Eliade scria romane ca să poată trăi, fiindcă, ȋntr-adevăr, cu greu ȋți poți imagina o țară ȋn care un savant face literatură pentru a nu muri de foame. Problema, ȋnsă, se complică. Mircea Eliade este singurul orientalist roman. Ce ȋnseamnă asta ? Că ȋntr-o țară ȋntreagă există un singur om care poate circula și ȋn cealaltă jumătate a culturii umane. Ne indispune acest fapt ? Pentru creierul național și Europa e prea mult. Atunci să-i sancționăm indiscrețiile științifice și să-l expediem peste graniță.

         Inca din adolescență l-am admirat prea mult pe Mircea Eliade pentru a nu-i invidia aceasta “ȋnfrângere”. Fiindcă ,noi, oamenii, nu ne traim numai viața, ci și “biografia”. Vreau să spun că atat timp cât trăim, ȋn viețuirea noastră ca atare, nici o ȋnfrângere nu e plăcută. Dar privită ca un detaliu biografic, ȋn perspectiva propriei vieți, ea este un deliciu și o mângâiere. ”Din ce ne extragem orgoliul dacă nu din tot ce nu suntem ȋnțeleși ? Pentru un om cu destin, un cred că există o nemulțumire mai mare decât aceea de a fi ȋnțeles”, spunea Cioran. Inseamna ȋnsă ca nu trebuie să reacționăm ? Dimpotrivă. Trebuie să luptăm până la ultima rezistență, pentru a fi și mai neȋnțeleși. Lepădarea de lume este concluzia necesară a spiritului . Există , ȋnsă, o lepadare ȋn “mijlocul “ acestei lumi. O frenezie rezultată din dezgust , entuziasm și pasiune. Asta te face să-ți cauți dușmani peste tot și să nu te intereseze nici unul .

Însemnări din subterană

                         “A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea. Mai nobil e să rabzi în cuget, oare, săgeți și praștii ale ursitei rele, sau apucând o armă, să curmi al restriștilor noian? Să mori… să dormi…Nimic mai mult. Și printr-un somn să știi că pui sfârșit durerii sufletești și-atâtor mii de alte suferințe ce sunt a cărnii parte. E o-ncheiere chiar foarte de dorit. Să mori… să dormi… să dormi…Dar cine știe? Să visezi. Aici e greul. Ce fel de vise ne vor cerceta în somnul greu al morții când ne vom fi desprins din bâlciul omenesc? E tocmai ce ne-ndeamnă a șovăi, și-aici e teama care dă năpastei un trai atât de lung. Cine-ar mai sta să-ndure bătrânețea, biciul acestor vremuri, urgia asupririi, jignirea adusă numelui de om, durerea dragostei ne-mpărtășite, disprețul pentru tot ce-i bun in om ?”

                                                                                                Hamlet

 

 

                                              

 

              

              “Nu se naşte-n mine nici un gând care să nu poarte sculptat în el moartea”, scria bătrânul Michelangelo, iar în mine nu se năştea în frageda adolescenţă nici o idee care să nu aibă gustul amar al dispreţului.. Se zice că tinerilor le e caracteristică seninătatea plină de speranţe. Nu e adevărat- sau cel puţin nu e adevărat pentru toţi. Pentru că , tânărul, înainte de-a se apropia de viaţă ca să pună stăpânire pe ea, poartă în sine, dacă sufletul lui nu e cu totul animalic, aşteptări şi năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât de  puternice într-un sublim la îndemâna lui şi într-o putere divină, încât realul aşa cum e, viaţa aşa cum se scurge ea, nu pot fi pentru el decât palmele unor neîncetate dezminţiri. Aştepta paradisul şi se trezeşte în cele mai pestilenţiale bolgii ale infernului, credea că va întalni fraţi cu mâinile întinse şi dă peste o haită de bestii lihnite care rânjesc şi se reped asupra lui, îşi închipuia că viaţa i se oferă ca o piatră aleasă sau ca o fină marmură de Carrara pentru a-şi sculpta în ea chipul propriu cu dalta dură a voinţei şi, în schimb, ţine în mâini o cocă de noroi şi murdărie care nu se poate modela, iar dacă e modelată, nu rezistă. Seninatatea e la locul ei abia spre sfârşitul tinereţii, după ce ţi-ai împlinit ocolul în inimă şi în jurul lumii şi te consolezi cu nimicul fără margini, gustând clipa care nu se mai întoarce.

              Prea mult idealism, spun înţelepţii care s-au învăţat cu bălegarul. Ştim foarte bine: mulţi tineri mor din cauza acestui “prea mult”, nu de gloanţe care le  străpung pieptul, însă nu există semn mai sigur al mediocrităţii sufleteşti decât să fii mulţumit de toate. Pentru un tânăr melancolic, adevărata fericire pare întotdeauna destul de palidă şi sordidă  în comparaţie cu supra-compensaţiile chinurilor şi frământărilor sufleteşti. Şi bineinteles, stabilitatea nu e nici pe departe atat de spectaculoasă ca instabilitatea. Iar mulţumirea nu are nimic din strălucirea şi splendoarea unei lupte eficace împotriva nenorocirii, n-are  nimic din pitorescul unei înfruntări cu ispita sau a unei prăbuşiri fatale aduse de patimă şi de îndoială.

             Fericirea nu e niciodată măreaţă.

 

 

 

 

Narcoticul eticii

 

                                                   "Nu-mi place."

                                                   " De ce ? "

                                                   " Fiindcă nu mă ridic la înalţimea lui. "
 

                                                     A răspuns vreodată un om astfel ?

 

                               

                                           

 

             În epitaful pe care l-a dictat, puţin înainte de a muri, cu rugămintea de a fi aşezat pe mormântul său, Eschil spunea că „tufişurile de la Maraton şi perşii cu părul lung l-au cunoscut bine”. Nimic altceva. Nici o vorbă despre opera sa de dramaturg! Unde mai poate fi întâlnită această superioară modestie, azi, când setea de glorie a atins cote demenţiale? În subsidiar, în epitaful marelui filosof Heine nu stă scris decât atât: “A iubit trandafirii din Brenta”. Şi nu e singurul lucru de neconceput azi. Când fiul lui Sofocle, temându-se că tatăl său îl va  dezmoşteni în favoarea unui frate bastard, l-a dat în judecată pe dramaturg şi a cerut să fie pus sub interdicţie, ca senil, acesta nu s-a apărat. S-a mulţumit să le citească judecătorilor o scenă din tragedia la care tocmai lucra, Oedip la Colonos. Iar judecătorii, nu numai că l-au achitat, l-au însoţit până acasă în semn de admiraţie.

              Odată, într-o iarnă geroasă, când Eminescu se întorcea împreună cu Slavici de la redacţie,  pe stradă venea spre ei un om desculţ şi zdrenţuros: „- Uite!, grăi Eminescu, arătându-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele”. Rezemat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă care se aflau în drumul lor, el şi-a dat silinţa să se descalţe pentru a-i da nenorocitului aceluia încălţămintea sa: ”- Ai înnebunit, omule?, i-a zis Slavici. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi tu însuţi desculţ”. „- Eu?, răspunse Luceafărul poeziei româneşti. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?!” Aşa era Eminescu.

               Dar se pot da, ştiu, şi alt fel de exemple. Într-o dimineaţă, atenienii au ieşit pe plajă să ia scoici pe care regula era să le depună în urnă. Dacă aveau să fie mai multe cele pe care scria numele său, Aristide trebuia să plece în exil. Când s-a ajuns la vot, un atenian care era analfabet i s-a adresat chiar lui Aristide, neştiind că era el, rugându-l să-şi scrie propriul nume. Acesta l-ar fi întrebat: "De ce vrei să-l trimiţi pe Aristide în surghiun? Ţi-a făcut ceva?" "Nu mi-a făcut nimic, ar fi răspuns cel întrebat, dar nu mai suport să aud spunându-i-se «Cel drept». M-am săturat de dreptatea lui". Aristide ar fi surâs trist şi ar fi înscris pe scoică numele său, aşa cum i se ceruse...

             “Unii oameni se trag din Socrate, alţii din ucigaşii lui Socrate”. Să nu uităm aceasta ! Şi da, poate că Michelangelo, artistul al carui vis era să sculpteze munţii, a avut dreptate: nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie, însă ştim că sub bolta Capelei Sixtine, Dumnezeu nu avea un slujitor, ci un rival. Un Prometeu stropit de culori în stare să-şi provoace singur vulturul pentru a-şi îndeplini visul de demiurg. Cât de mult intrigă tristeţea de pe chipul „Învingătorului” sculptat de Michelangelo: tocmai în clipa când ar trebui să dea lovitura de graţie, el renunţă la victorie. O refuză sau, pur şi simplu, nu vrea să pună capăt luptei. Obosit şi scârbit, îşi întoarce privirea în altă parte. A descoperit, se pare, ceva mai presus de biruinţă şi de vanitate. Dar ce anume ?

 


 

I s-a spus simplu: EMINESCU

               ,,Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” - astfel îl descrie Caragiale pe „Luceafărul poeziei romȃneşti”.


           Studiul critic al lui Titu Maiorescu din 1889 mi s-a parut memorabil prin previziunea finală asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este o primă încercare în critica literară romȃnească de a contura un portret moral şi intelectual al lui Mihai Eminescu: "Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plȃngerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma cea mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţămȃnt estetic, iar nu cu o amărăciune personală."

           Eminescu făcea totul cu o seriozitate şi o competenţă intelectuală ieşită din tiparele obişnuite: "era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditȃnd, scriind", "lipsit de orice interes egoist", toate aşezate sub semnul unei seninătăţi abstracte.

           Rememorarea unor scene de la ,,Junimea” relevă detaşarea olimpiană cu care îşi prezenta propria creaţie, după ce lucrase în nenumărate variante la ea: "Cȃnd venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi caştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutȃnd mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gȃndit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mȃnă şi să-1 dea la «Convorbiri literare»". Versurile lui Eminescu arată "profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului romȃn."
           Poeziile celebrului poet romantic sunt străbătute de un fior transcendent, pentru că descoperă, în mod obiectiv, un adevăr esenţial asupra amorului, asupra realitaţii naturii sau a simţămȃntului naţional. Eminescu valorifica "povara suferinţei mute prin farmecul exprimării". Astfel, concluzia criticului nu poate fi decȃt una singură, remarcabilă prin adevărul ei de necontestat, confirmat peste timp: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cȃt se poate omeneşte prevedea, literatura poetică romȃnă va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pȃnă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmȃntului cugetării romȃneşti."
          În ceea ce mă priveşte, cea mai mare dezamăgire, dacă îmi este permis un termen ca acesta, cea mai mare dezamăgire rezidă în faptul că marele nostru poet nu a lăsat posterităţii destul material care să vorbească despre omul Eminescu. Dar, cum mă gândeam mai curând, Eminescu trebuie simţit prin piele, să-i atingi poezia cu cele zece degete ale mâinii, altfel, e în zadar. În fond, o lecţie pe care am învăţat-o citindu-l (deşi nici termenul acesta nu ştiu cât de concret şi de corect exprimă experienţa eminesciană) este că orice zid este, de fapt, o uşă. Cu toate acestea, se găsesc fragmente, ca cel pe care am să-l citez aici, în care îl regăsim pe Eminescu scriind rânduri ce nu erau menite posterităţii, caracterizate printr-o tulburătoare sinceritate:

          La 20 de ani mi-am împins trufia până a mă crede “geniu pustiu”, neputând adânci, tinerii înlocuiesc intensitatea prin extensiune şi putreziciunea gândirii, prin divagaţiune. Nici o notaţie exactă, ci numai găunos patetic romantic; demoni, îngeri şi genii; eroi frumoşi, perverşi şi diabolici; femei divine, bolizi de basme pueril. Pe mormântul tinereţii aruncam cei mai poetici trandafiri ai amintirii; pentru ce, deci, scuturându-şi giulgiul, s-a mai înălţat pentru mine palidul sol al dureroasei mele dezorientări literare?

Cu ochii larg închişi

                                                    „ But all I loved, I loved alone.”

                                                                                          Edgar Allan Poe

 

                                                                    

                                                     

       „– Vezi, Claire, e destul de greu de explicat. Nu există decât o chestiune; să ştii cât valorezi. Dar, pentru asta, trebuie să-l dai la o parte pe Socrate. Ca să te cunoşti, trebuie să acţionezi, ceea ce nu înseamnă să şi poţi să te defineşti. Cultul eului! Mă faci să râd. Ce eu şi ce personalitate? Când îmi privesc viaţa şi culoarea ei tainică, se ridică în mine un fel de tremurat de lacrimi. Sunt tot atât buzele astea pe care le-am sărutat, cât nopţile «casei în faţa lumii», tot atât copilul ăsta sărac, cât nebunia de a trăi şi de a avea ambiţii care mă cuprinde în unele momente. Mulţi dintre cei care mă cunosc nu mă recunosc în anumite clipe. Iar eu mă simt pretutindeni asemănător cu imaginea inumană a lumii care e propria mea viaţă.

       – Da, spune Claire, joci pe două planuri în acelaşi timp.
       – Fără îndoială. Însă când aveam douăzeci de ani, citeam ca toată lumea că viaţa poate fi o comedie. Dar nu asta vreau să spun. Mai multe vieţi, mai multe planuri, desigur. Dar când actorul se află pe scenă, convenţia e acceptată. Nu, Claire, ştim bine că e serios – ne-o spune ceva.
       – De ce? spune Claire.
       – Pentru că, dacă actorul ar juca fără să ştie că joacă într-o piesă, atunci lacrimile lui ar fi lacrimi, iar viaţa sa ar fi o viaţă. Şi de câte ori mă gândesc la mersul progresiv al durerii şi al bucuriei în mine, ştiu bine, şi cu câtă furie, că partida pe care o joc este cea mai serioasă şi mai exaltantă dintre toate. Iar eu vreau să fiu acest actor perfect. Puţin îmi pasă de personalitatea mea şi nu vreau s-o cultiv. Vreau să fiu ceea ce mă face viaţa şi nu să fac din viaţa mea o experienţă. Eu sunt experienţa şi viaţa e cea care mă formează şi mă conduce. Dacă aş avea destulă forţă şi răbdare, ştiu la ce grad de perfectă impersonalitate aş ajunge, până la ce puseu de neant activ ar putea merge forţele mele. Ceea ce m-a oprit întotdeauna e vanitatea mea personală. Astăzi, înţeleg că a acţiona, a iubi şi a suferi înseamnă a trăi cu adevărat, dar a trăi în măsura în care eşti transparent şi îţi accepţi soarta ca unic reflex al unui curcubeu de bucurii şi de pasiuni. Calea ... Dar pentru asta e nevoie de timp, am timp acum.
      Claire, după o lungă tăcere, l-a privit pe Patrice în faţă şi a spus încet:
         – Multe dureri îi aşteaptă pe cei care te iubesc.
      Patrice s-a sculat, având ceva disperat în privire şi a spus cu violenţă:
         – Iubirea pe care mi-o poartă cineva nu mă obligă la nimic.
         – Aşa e, zise Claire. Doar constatam. (Vei rămâne singur într-o bună zi.)“

Fiii lui Cain

                                          

                                            “Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi;

                                              Şi vinovaţi suntem cu toţii:
                                              Unii, pentru că am tăcut;
                                              Alţii, pentru că am greşit;
                                              Cu toţii, pentru că am suportat.”

                                                              Mareşalul  Ion Antonescu  (Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

                                     
                              

            Nodul gordian vrea să fie lăsat în pace. Ceea ce natura vrea, de fapt, de la noi stă scris în fiecare individ, în mine, și-n tine. Stătea scris în Iisus, stătea scris în Nietzsche. Sufletul lumii noastre e un animal care a zăcut o vreme nesfârșită în lanţuri şi când va fi liber, primele sale gesturi nu vor fi dintre cele mai tandre, dar ocolișurile și căile nu au relevanţă, atât timp cât iese la suprafaţă adevarata necesitate a sufletului, care de atâta și atâta vreme a fost înșelată și amorţită. Abia atunci va fi „ziua noastră”, pentru asta suntem însemnaţi, precum Cain a fost însemnat pentru a stârni spaima și radicalismul și pentru a-i mâna pe oameni dintr-o idilă strâmtă în depărtări pline de pericole. De altfel, toţi oamenii care au influenţat mersul omenirii, toţi fără excepţie au fost capabili și eficienţi doar pentru că au fost dispuși să-și asume destinul şi asta e valabil pentru Moise și Buddha, pentru Napoleon, și pentru Bismarck. Așa a fost cu  Hitler, cu Alexandru, cu Loyola, cu toţi. Cȃnd se va obiecta că radicalismul, de orice fel, se bazează pe o viziune îngustă, va trebui să răspundem că istoria nu înaintează decȃt prin viziuni înguste. Numai obsedaţii au răsturnat istoria: ceilalţi cȃrpesc şi completează.

           Cu alte cuvinte,  când răscolirile care au avut loc pe suprafaţa pământului au aruncat vieţuitoarele de apă pe uscat și invers, atunci exemplarele dispuse a-și asuma destinul au fost cele care au reușit să înfăptuiască ceea ce era nou și  de neconceput ca să-și salveze specia prin noi adaptări. Dacă au fost acele exemplare care în perioada anterioară treceau drept conservatoare și păstrătoare sau dacă au fost visătorii și revoluţionarii, asta nu știm. Au fost dispuse și de aceea și-au salvat specia , trecând-o într-o nouă etapă de dezvoltare. Asta știm. Pentru asta vrem să fim dispuși.
           Şi poate că nu întâmplător tocmai astăzi mi-am amintit de o fabulă africană pe care am citit-o acum câţiva ani într-o revistă de lifestyle ortodox şi care suna cam aşa: « În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea rȃului şi strigau speriate şi se lamentau: “ Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră...copacii noştri...ce dezastru, ce dezastru!...”. Doar o pasăre colibri nu  s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de rȃu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi-a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, pȃnă cand unul dintre animalele plȃngăcioase  a observat-o şi i-a strigat din urmă : ,, Visătorule ! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent ? “. Pasărea colibri  s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: “ Fac ceea ce pot să fac ! “».

          Eu nu trăiesc în România, ci într-o patrie cu acest nume: un popor care a găsit în el  poezia necesară pentru a numi o simplă şi banală floare de câmp, lăcrămioară. Mă gândesc că denumirea acestei flori “lăcrămioară” este rodul unui clipe de vulnerabilitate a ciobanului din Mioriţa, o clipă anterioară acceptării morţii, fiindcă numele acestei flori nu poate fi atribuit decât de astfel de reprezentanţi – oameni precum cei din închisorile comuniste care îşi aşteaptă moartea plini de luciditate, fiind conştienţi  în acelaşi timp că ea va fi produsă de un frate. Acest gen de oameni – ei sunt cei care au botezat această floare, şi când zic ei, fac referire şi la cei care au pricinuit moartea.

 

 

Dumnezeu s-a născut ȋn exil

                          "Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut."

                                                                                  F. Scott Fitzgerald, " Marele Gatsby"

                                                   

      De fiecare dată când ȋmi găsesc curajul să-mi ȋntorc privirea spre trecut, primul lucru pe care-l văd sunt ruinele. Cu o ultimă privire de navigator care-şi urmează destinul inexorabil al transhumanţei, rezum tot acel trecut, ȋl evaluez şi mă despart de el. Ca să merg ȋncotro?  Mi se pare că trecutul se ȋnvecinează cu viitorul, fiindcă prezentul care le desparte himeric este o linie atat de fragilă, ȋncât parcă serveşte doar la apropierea şi articularea lor, este un vas cu peretele extrem de delicat şi plin ochi de amintiri şi expectative, doar un simplu pretext pentru ca să existe trecut şi să existe viitor, locul unde ambele izbutesc să fie ca atare.

      Şi când contemplu, uneori, ȋn sinea mea, marea atât de vastă şi de agitată a judecăţilor, a dramelor şi a opiniilor omeneşti, ȋmi e imposibil să descopăr un loc atât de liniştit sau un refugiu atât de sigur, ȋncât să nu fi devenit celebru prin naufragiul vreunui personaj faimos: Bonaparte, elev fiind, studia geografia. Sus, la ȋnceputul unei foi de caiet, o singură ȋnsemnare şi apoi gol: “Sf. Elena, mică insulă ȋn Atlantic “...Oare oamenii s-au gândit vreodată că fiecare dintre noi are sau poate avea un ”moment Waterloo”? Nu, cel mai probabil nu s-au gândit, fiindcă, ȋn general, oamenii nu se gândesc decât la fericirea mult adulată de zeii greci şi la statuile frumoasei Afrodita. "Ştii, îi spunea Napoleon lui Fontanes, ce admir mai mult pe lumea asta? Neputinţa forţei de-a întemeia ceva. Nu există decât două puteri pe lume: sabia şi spiritul. In cele din urmă, sabia este întotdeauna învinsă de spirit." Adevărul e că nimeni nu l-ar fi admirat atât de mult pe Napoleon dacă ar fi renunţat să se lupte la Waterloo. Pentru mine cel puţin, acolo a  fost el ȋntr-adevar mare, pentru că e uşor să fii Napoleon când obţii victoria, când oamenii te aclamă, când drapelele flutură glorioase ȋn vânt. Dar e greu să fii Napoleon când eşti conştient că peste câteva ore vei pierde totul şi totuşi, nu renunţi; să realizezi că nu mai ai nicio şansă şi tocmai de aceea să ȋnfrunţi lupta, când toată lumea e ȋmpotriva ta. Ce poate fi mai grandios?

     Dar naufragiile de care vorbeam anterior se perpetuează sub forma unor geamanduri şi faruri care anunţă stânci submarine şi bancuri de nisip...Deşi trecutul mereu ne apare ca arsenalul şi tezaurul erorilor noastre, se pare că “omul nu poate descoperi noi oceane, câtă vreme nu are curajul de a pierde din vedere ţărmul”.

TEMPESTOSO

                          "Voi ascultaţi de porcii voştri care există,

                                                 Eu mă supun zeilor mei care nu există ! “

                                                                                 (René Char)
                                       
                                     

           Oare n-a venit fericirea pentru noi ca o furtună ?

           Pentru tânărul de douăzeci de ani, chiar şi apusurile par să aibă reflexele aburii şi delicate ale zorilor ce întârzie să apară, faclele care-i însoţesc pe morţi sunt focurile de bucurie ale noilor sărbători, tânguirile clopotelor bigote sunt dangătele ce anunţă naşterea sufletelor.  Orice panglică ţi se pare un drapel, orice tunet îndepărtat - freamătul uriaş al unei revolte, orice explozie de petardă - vestea unei bătălii şi orice ploaie torenţială- un nou diluviu universal (dar ştim că o Arcă a lui Noe ne aşteaptă pe undeva). Condamnaţi la viaţă, ascultăm cu urechile ciulite murmurul vântului crezând că e sfârşitul lumii, iar darele roşii ale soarelui  care apune ne fac să întrezărim o emisferă de foc ce se întinde dincolo de munţi, unde viaţa e poate o exaltantă agitaţie de giganţi, iar cerul, în loc să fie de un azur creştinesc ca un albastru de Voroneţ, ia culoarea incendiului şi a Gheenei. Patronul nostru e Don Quijote şi numai de dragul lui suportăm realismul maladiv al lui Sancho Panza, deşi poate şi noi suntem tentaţi uneori să credem că morile de vânt sunt nişte uriaşi, dar refuzăm să ne ruşinăm de asta.
            În noi se află tot ce ştim despre paradis şi tot ce ne trebuie pentru infern: ni se pare că divinitatea este imperfectă atâta vreme cât nu i se poate opune nimic. Deci să-i răsturnăm pe regi de pe tronurile pământeşti, nici măcar morţii să nu se odihnească în pace sub florile şi minciunile din cimitire şi nici îngâmfatele celebrităţi de bronz  pe soclurile lor de piatră, ci vrem să ne eliberăm de toţi şi de toate, vrem să redevenim goi la suflet, aşa cum nevinovatul Adam era la trup. Platon șterge pantofii în lumea noastră, Voltaire e un simplu bodyguard, iar Toma d’Aquino e un biet portar. Oh, „Adevărul“, „căutarea adevărului" sunt chestii mult prea complicate; iar dacă omul se îndeletniceşte cu ele prea omeneşte - „el nu caută adevărul decât pentru a face binele” - pun pariu că nu va găsi nimic!! Visăm să plutim în plin eter, printre simulacrele aeriene ale lucrurilor. Vrem să aruncăm de pe noi ghetele religiei, jiletca filosofiei, izmenele prejudecătilor, cravatele înnodate ale idealurilor, pelerinele logicii, cămaşa moralei şi ne-am mulţumi să murim precum Moise, în faţa viilor din Pământul Făgăduinţei. "False să le declarăm pe toate acele adevăruri care nu dor, toate principiile care nu ne ard. Vorbele sa fie flăcări, iar fulgere să fie argumentele".
          Pământ nou şi ceruri noi. Decoruri pictate după împrejurări. Palate înălţate într-o singură noapte. Faţade lungi, numai lumină, cu mii de ferestre şi un stindard la fiecare dintre ele. Multe strigăte pe drum, nevoia de-a urca, de-a locui în munţi, de-a vedea oraşul la picioare, de-a putea să dispreţuieşti oamenii de la distanţă. Iar dacă după toate acestea, vom continua să credem că suntem într-adevăr nişte oameni sfârşiţi, va trebui cel puţin să admitem că nu mai suntem nimic pentru că am vrut să fim totul.

Viaţa ca o coridă

                                         „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați !”

                                                                                 Dante Aligheri,  „Infernul" 

                                                   
                                                    
           De regulă, nu există decât două metode de a evada din tumultoasa realitate: nebunia sau sfinţenia. Ei bine, pentru spanioli, mai există una. Zapând la întâmplare, am dat peste un post de televiziune spaniol care transmitea o coridă, de fapt, era un soi de documentar care viza analiza si interpretarea unei coride. „Suerte”, se striga frenetic din tribune.”Suerte”, „noroc”, „şansă”- încurajarea tradiţională pentru toreador, care se joacă în arenă cu destinul, pe ritmuri de „passo doble”, încercând   să-l păcălească şi să-i ofere numai umbra sa. Totul se ţese aici cu trei fire mistice, Moartea, Răul şi Iubirea, scopul coridelor fiind sublimarea unui mit, a unei tragedii, dar şi a unei funeste declaraţii de dragoste.
        Se zice că toreadorii îmbătrânesc subit în momentul în care taurul se apropie. Trăsăturile lor devin aspre, rigide:  sprâncenele încruntate, ridurile proeminente, privirea crispată, buzele strânse îi oferă unui toreador în luptă câţiva ani buni în plus, ne asigură experţii în tauromahie. O gravitate stranie, neobişnuită li se imprimă brusc pe figură, pentru ca după aceea, când taurul îngenunchează şi tribunele izbucnesc în ovaţii, toreadorul să întinerească din nou, ca prin minune; trăsăturile i se destind şi faţa străluceşte, glorioasă şi netedă. În arenă justificările şi scuzele nu sunt acceptate, cei învinşi nu împart înfrângerea cu nimeni, iar compasiunea există doar pentru toreadorii morţi.
        Mă gândeam, urmărind corida, că taurul a fost crescut pentru moarte: odată intrat în arenă, el e pierdut, iar în mijlocul tuturor celor care îi doresc moartea, e îngrozitor de singur. În fond, ce-ar putea alege? Să se tolănească pe nisip refuzând să intre în jocul funebru al toreadorului? Acesta şi-ar vedea atunci pasele transformate într-un penibil balet de paiaţă. Îmbrăcat într-un costum inutil strălucitor, n-ar mai şti ce să facă. Să ucidă un taur care nu-l atacă ar fi complet inept. Nici publicul nu i-ar ierta-o. Fanaticii spectatori vor să vadă o luptă, nu un asasinat, de aceea, folosindu-se de faimoasa bucată de stofă roşie, matadorul se va strădui să înfurie taurul. Şi va reuşi. Însă, din momentul primei lovituri cu capul, taurul nu mai are scăpare: a intrat în destinul său...ca un Narcis sau ca un Oedip.
        Există atâta crimă şi poezie în tabloul Existenţei, că acesta îmi pare a fi pictat de un trandafir în demenţă. Şi poate că Michelangelo, artistul al cărui vis era să sculpteze munţii, a avut dreptate: nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie, câtă apologie a sfâşierii lăuntrice este în orice crimă sau câtă tragedie se află în spatele oricărui erou. Dar, pur şi simplu, nu-mi place când se trişează fără a încerca măcar să fii fermecător: moartea pentru toţi, însă fiecare cu moartea lui. Să nu ni se mai îndruge poveşti! Sau cum ar fi scandat Camus - să nu ni se mai spună despre condamnatul la moarte: „Îşi va plăti datoria faţă de societate”, ci „O să i se taie gâtul”. Diferenţa pare mică..şi totuşi nu-i acelaşi lucru. Şi apoi, există şi oameni care au curajul de a-şi privi destinul drept în faţă, care preferă să-şi înfrunte cu luciditate atât lumina, cât şi moartea !

      Se spune că ar fi una dintre cele mai emoţionante imagini ale secolului. Ultima coridă pentru toreadorul Alvaro Munera i-a adus o experienţă şocantă: a privit în ochi taurul pe care trebuia să-l omoare în faţa a zeci de mii de oameni şi n-a mai avut puterea să continue spectacolul sângeros. S-a aşezat pe marginea arenei, sfâşiat şi distrus de remuşcări. Reacţia animalului e absolut fabuloasă! Taurul s-a apropiat de el şi l-a privit cu blândeţe în ochi , fără să-l atace. Matadorul a izbucnit în plâns şi n-a mai putut continua! După retragere, a înfiinţat o organizaţie care să lupte pentru scoaterea în afara legii a coridelor!

 

                                          

     "Dintr-o dată, am ţintit cu privirea taurul. Avea acea blândă inocenţă pe care numai animalele o pot avea în ochi şi mă privea cu multă tristeţe…ca şi cum m-ar fi implorat să mă opresc. Am simţit asta  ca pe un plânset sfâşietor pentru dreptate, în cele mai adânci abisuri sufleteşti. A fost ca o rugăciune, căci cineva se confesează doar cu speranţa că va fi iertat. De această dată  însă, el a fost cel care a dat dovadă de milă faţă de mine, în timp ce eu m-am simţit ca cel mai groaznic om de pe pământ.” (Alvaro Munera)

                                                    

Premiile MWB

Nu ştiu de ce mi-a venit chiar acum în minte un vechi dicton al scufundătorilor greci care pescuiau homari în grotele coraligene de pe lângă insulele din Marea Egee: “ Când înoţi într-un tunel întunecat, ajungi la un punct fără întoarcere, când nu mai ai suficient aer ca să mai faci drumul înapoi. Singura opţiune e să înoţi înainte, în necunoscut...şi să te rogi să existe o ieşire.”

Mulţumesc “Most Wanted Blog” pentru  premiul  acordat !

Vă sunt profund recunoscătoare tuturor !

Divina Comedie

                                               “ So, so you think you can tell Heaven from Hell,
                                                                      Blue skies from pain.
                                                  Can you tell a green field from a cold steel rail?
                                                                      A smile from a veil?
                                                                Do you think you can tell ? "
                                                                                           ( Pink Floyd – ‘Wish you were here’)

                                  

 

          Recitesc cu mâhnită uimire câteva file din jurnalul fragedei mele adolescenţe, rânduri pe care le-am aşternut cu naivă şi patetică înflăcărare acum vreo 3 ani, când nu ştiam că trebuie să mori de vreo câteva ori înainte să poţi trăi cu adevărat. La vârsta aceea, eterna întrebare de prisos mi s-a înfăţişat în aceiaşi termeni în care s-a pus în toate timpurile şi pentru toţi plictisiţii din lume: oare viaţa este demnă de-a fi trăită? Ce puteam să răspund? Viaţa ne promitea puţin şi nu ne oferea nimic. Şi ce puteai să mai aştepţi de la o lume în care aproape toţi păreau că nu trăiesc decât din laşitatea de a se sinucide? Aşa se face că am ajuns să neg existenţa, cu toată pasiunea unei vieţi în plină dezvoltare. Se zice că tinerilor le e caracteristică seninatatea plină de speranţe. Nu e adevărat- sau cel puţin nu e adevărat pentru toţi. Pentru că , tânărul, înainte de-a se apropia de viaţă ca să pună stăpânire pe ea, poartă în sine, dacă sufletul lui nu e cu totul animalic, aşteptări şi năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât de  puternice într-un sublim la îndemâna lui şi într-o putere divină, încât realul aşa cum e, viaţa aşa cum se scurge ea, nu pot fi pentru el decât palmele unor neîncetate dezminţiri. Răspunsul meu-singurul posibil la vremea aceea- la maliţioasa nedreptate a destinului şi la taciturna duşmănie a oamenilor, a fost certitudinea în nesfârşita deşertăciune a tuturor lucrurilor, în infamia nativă şi în nefericirea inalienabilă a speciei umane. Şi  de unde credeţi că a luat Dante fondul “Infernului” său, dacă nu din lumea reală? Noi toţi simţim că a zugrăvit adevărul. Pe când, dimpotrivă, când ajunge să descrie Cerul cu bucuriile sale, se încurcă rău şi întâmpină greutăţi insurmontabile, pentru că Raiul nu prea are referinţe în lumea noastră.

         Gândirea frivolă s-a izbit deci de această lume care îmi părea fadă, fără carnavaluri şi fără strălucire şi i-a descoperit deşarta durere lăuntrică. “Asta e totul?” Pentru orice dorinţă-un refuz, pentru orice aspiraţie-o dezamăgire, pentru orice sforţare - o palmă, pentru întreaga năzuinţă spre fericire care te năpădeşte la şaisprezece-optsprezece ani-promisiunea neantului. Nimicul travestit în fel şi chip! Credinţă, noroc, artă, acţiune, paradis, cuceriri; tot atâtea măşti pe obraz, orbite fără ochi, guri fără limbă, săruturi neîmpărtăşite. Acolo jos erau vulturi care devorau inconsumabile inimi, dar acceptam să trăiesc numai cu speranţa ciudată de-a convinge toţi oamenii să moară odată cu mine.

         Acum ştiu că tot farmecul stă în “escaladare”, nu în a ajunge în vârful “muntelui”, că nu există miracole pentru cei care nu cred în ele şi că speranţa fericirii este infinit superioară fericirii înseşi. Pentru a fi suportabilă, viaţa trebuie trăită din plin. Sensibilitatea o inundă de la o clipă la alta şi, chiar dacă se schimbă, asemenea apei care curge heraclitean, ne poartă măcar cu ea precum un curent ce ne dă impresia că e egal şi etern. Dar daca viaţa e analizată, despuiată şi jupuită de către gândire, raţiune, logică şi filosofie, atunci vidul se dovedeşte fără margini, nimicul recunoaşte făţiş că e nimic, iar disperarea se cuibăreşte în suflet, întocmai cum s-a aşezat îngerul pe mormântul gol al Fiului lui Dumnezeu.

 

                            

Un muzeu în labirint

                                "I saw the angel in the marble and carved until I set him free."

                                                                                               Michelangelo

 

 

          Era o lume tulbure şi închisă în sine, în care umbra acoperea lumina , iar tragicul depăşea limitele obişnuitului, o lume populată de tineri palizi şi fără iluzii, de oameni posedaţi şi obsedaţi de idei fixe şi de spaime noi, o lume în care faptele erau rare, dar gândurile furtunoase...Niciodată n-am urât moartea mai mult decât în asemenea clipe şi n-am admirat nici un om în carne şi oase mai mult ca pe acele “cadavre celebre”, acoperite de lespezi şi secole, care îi făceau o concurenţă vinovată lui Dumnezeu.

          Mi-aduc aminte chiar şi locurile şi clipele în care m-am îmbătat cu mirifica lor prezenţă: în amintirea mea, Paler e legat de dimineţile unor zile de vară petrecute la munte pe o bancă răcoroasă de piatră, pe o culme, alături de susurul molcom al unui izvor. Pe  Hugo l-am citit prima dată într-o seară de iarnă în casa bunicii, iar pe Verlaine l-am înţeles pe aleile cele mai tomnatice şi mai pustii din crângul buzoian. Tie, Jules Verne al primei mele copilării, îţi datorez răsuflarea amplă a mării, a aventurii şi a vieţii omeneşti, ţie, Baudelaire, gustul pervers, de neuitat, pentru blesteme şi pentru abisurile infernale. Dar pot oare să spun ce-i datorez lui Eminescu, ce-i datorez lui Nichita? Oare nu de la ei am învăţat că viaţa e vis şi că visul e realitate? Că orice zid este, de fapt, o uşă?

         N-am vorbit eu de nu ştiu câte ori cu Hamlet şi n-am pornit în căutarea vieţii adevărate împreună cu doctorul Faust? S-au întălnit poate cu Don Quijote şi cu Idiotul, şi uneori cu Julien Sorel, cu Madame Bovary sau cu “adolescentul miop”. Si parcă era dureros de greu să revii pe locurile fericirii şi ale tinereţii; tinerele “fete în floare” râdeau şi flecăreau etern pe malul mării, dar cel care le contempla pierdea puţin câte puţin dreptul de a le iubi, aşa cum acelea pe care le-a iubit îşi pierduseră puterea de a fi: nu era aceasta melancolia lui Proust? Si oare nu la Cervantes am întalnit sfânta nebunie a Idealului şi dispreţul pentru sănătatea vulgară a nenumăraţi Sancho Panza; la Dostoievski- divina frenezie a iubirii pentru cei nenorociţi şi vraja funestă a tragediilor lăuntrice; la Stendhal-stoicismul omului care vede cu luciditate lucrurile acestei lumi, înclinaţia spre sfială în faţa tainei? Dar de ce să nu-mi amintesc, înainte de alţii, de Cioran, care m-a purtat spre labirintul spaimelor şi spre voluptatea durerii neocolite? De Hesse: soare şi distrugere, munţi albi, plini de nobleţe şi dansul exuberant al geniului eliberat?

         Aceasta doream să fie lumea, adevărata patrie telurică şi celestă. In această cetate divină a sufletului, munţii lui Leonardo slujeau ca fundal, eroii lui Michelangelo, trişti chiar şi când erau victorioşi-ca monumente, iar luminile şi tenebrele lui Rembrandt-ca tablouri. Si se auzeau uneori cadenţele solemne ale sonatelor lui Bach, timpii cei mai pasionaţi ai lui Beethoven şi motivele eroice din corurile lui Wagner...

        Mi-e dor de Heidi.

                                           

Sala cu oglinzi

                               ”Fericit şi nefericit: tu eşti născut pentru acest dublu destin !”

                                                                                   (Pythia către Homer)

                                                  

        Am fost şi am rămas de părere că o viaţă trebuie să fie  mai mult decât un drum  între o naştere şi o moarte, dar ce vreau eu să obţin pe acest drum?
        Nu sunt un om al acţiunii, dar nici un om al gândirii contemplative. Imi place filosofia şi literatura, economia şi istoria, şi deşi sunt membră a unui partid politic, nu cred ca voi face vreodată carieră din asta. Mă atrag ideile şi misterele, cred în mituri şi în paradisuri pierdute. Îmi place prostia, şi mai cu seamă prostia exprimată public, fiindcă ea reprezintă substratul fin al democraţiei. Vreau bani cât să-mi păstrez libertatea, dar n-am curajul să renunţ la toate celelalte pentru a-i obţine cu orice preţ. Nici în faţa acuzaţiilor de egoism şi narcisism nu simt nevoia neapărat să mă apăr, termenul în sine fiind dubios: cine a citit atent legenda ştie că la originea întămplării s-a aflat Nemesis, cea care veghea ca totul în univers să fie în echilibru şi care, revoltată de ignoranţa şi răceala arătată de calomniatul Narcis fetelor şi nimfelor îndragostite de el, l-a pedepsit pe tânărul misogin să se înamoreze de propriul chip. El a intrat, ca şi Oedip, în destin,  execută o pedeapsă, o sentinţă divină, îndragostindu-se de chipul său. Si apoi, “narcisism” să însemne, oare, că nu mai poţi iubi decât disperat?
       Cât despre iremediabilele greşeli care m-au făcut omul de azi, mă consolează de fiecare dată o vorbă de-a lui Alain care sună cam aşa: ”Adevărurile care nu provin dintr-o greşeală seamănă oamenilor care n-au avut copilărie”. Dar există greşeli şi greşeli.
        Sunt o idealistă şi o distrugătoare, o visătoare şi o sceptică, o lirică şi o cinică. Un om al extremelor şi al contradicţiilor: o “Amfisbena”. Sunt bizară, un fel de “oximoron uman”: câteodată sunt o sentimentală care se înduioşează când noaptea, în singurătate, pătrunde vag prin obloanele închise un simplu acord de vals vienez, chinuit la un pian, un copil care se topeşte de emoţie privind un biet cer uniform, de culoarea ceţii, pe care nu-l mângâie niciun nor negru sau alb, o nefericită care poate să simtă o dragoste mâhnită pentru o bătrână necunoscută, pentru un prieten mort, pentru o floare ruptă, pentru o casă mohorâtă.
         Alteori, dimpotrivă, devin lupul lui Hobbes, cu colţi care simt nevoia să muşte şi să sfâşie, dar după o asemenea furie mistuitoare şi după un asemenea negativism radical iese la iveală fantezista care-şi imaginează isprăvi imposibile, care deformează realitatea, care proiectează în oglinda comodă a imaginaţiei instinctele sale cele mai sălbatice, dorinţele sale cele mai nesăbuite, care îi face mai mari decât sunt în realitate pe oamenii pe care îi iubeşte şi pe cei pe care nu-i iubeşte, luând din viaţa însăsi elementul real pentru a-l exagera în vis. Grecii antici spuneau că zeii se diferenţiază de oameni prin faptul că picioarele lor nu ating pământul, fiindcă nu au nevoie de nici un punct de sprijin. A te apropia de zei ar semnifica, deci, conform concepţiei lor, a te interesa cât mai puţin pe unde calci. Imi place să cred că am fost şi eu binecuvântată cândva cu asemenea momente. Pare-mi-se că acum, nu mă mai pot descurca, însă, fără puncte de sprijin.

Tribut lui Poseidon

                                         

                                  

      

        „La mare! La mare!" aclamau frumoşii copii dintr-o mică poveste a copilăriei mele. N-am reţinut nimic din acea povestioară, cu excepţia acestui îndemn naiv şi glorios. „La mare !"- acolo unde îmi sunt suficientă mie, acolo unde îmi regăsesc negreşit religia, unde mă cufund, asemenea celor care au înotat până la epuizare.  Pat  princiar, coroana mea se ascunde în adâncul apelor, căci întotdeauna mi-a plăcut să cred că trăiesc în largul mării, în inima unei fericiri imperiale.

         Încă puţin şi marea mă va izbăvi din nou de păcate, mă va elibera şi mă va ţine în picioare. Vom naviga pe spaţii atât de vaste, încât vom avea impresia că niciodată nu vom ajunge la capăt. Lună şi soare coboară şi urcă rând pe rând, pe acelaşi fir de zenit şi de nadir. Cu fiecare val, o promisiune, mereu aceeaşi. Ce-mi va spune iară valul ? Că dacă ar trebui să mor împrejmuită de munţi nepăsători, departe de toţi, repudiată de ai mei, la capătul puterilor, marea, în ultimă instanţă, mi-ar umple „carcera”, ar veni să mă ridice mai presus de mine însumi şi m-ar învăţa să mor fără ură.
         Acea viaţă rebelă faţă de amintire, rebelă faţă de uitare, acea lume bântuită de zei, peste care pluteşte diafan duhul Genezei. La miezul nopţii, singură pe ţărm. Singură, de asemenea, cu orizontul.. Există nopţi a căror beatitudine dăinuie şi realizarea faptului că, şi după ce noi nu vom mai trăi, ele se vor răspândi pe mare şi pe uscat te ajută cumva să mori. O dragoste nebănuită, o capodoperă, un act decisiv, un cuget care ne mişcă sufleteşte, provoacă în anumite clipe acelaşi zbucium dureros de dulce şi ispititor. Mă întreb: cum ar fi oare să te simţi, aici, la mare ca un naufragiat care şi-a pierdut, o dată cu bagajele, şi o parte a memoriei? Să ai senzaţia că n-ai citit nimic în afară de Odiseea. Şi nici Odiseea n-ai citit-o până la sfârşit, ci ai acostat pe o insulă, cu ţărmul mântuit de valuri, unde până şi Ulise e de părere că numai proştii au regrete. Minunată înfiorare de a trăi, oare a fiinţa chiar înseamnă a fugi spre propria noastră rătăcire ? Să fugim, deci, fără pic de milă, spre rătăcirea noastră !
         Şi veşnic valurile vin dinspre tainicul răsărit, unul câte unul, cu stăruinţă; ajung la noi şi, cu multă perseverenţă, pornesc din nou mai departe spre apusul neştiut, unul după altul, la infinit, fără început, fără sfârşit... Fluviul şi râul trec, marea trece şi totuşi rămâne. Mă gândesc că aşa ar trebui să fie şi iubirea, mereu fidelă şi devotată, deşi nestatornică...

          Eu mă voi cununa cu marea.