Exerciţii de admiraţie

                                                       

       Şi încă ceva : ar fi trebuit să aleg orice alt idiom, nu însă franceza, căci aerul ei distins nu mi se potriveşte deloc, e chiar la antipodul firii şi dezlănţuirilor mele, al eului meu ȋnşelător şi-al genului meu de mizerii. Mereu am privit-o ca pe o pozitivare a negativităţii mele, ca pe un patos dezlănţuit, ca pe o dezarticulare melodioasă a spiritului, toate asumate prin prisma nostalgiei estetice a măreţiei apuse. Dintotdeuna mi-a părut o cultură a-cosmică, adică nu fără pământ, ci deasupra lui: numai ea s-a desfăşurat regulat şi armonic de la naştere spre moarte. Prin rigiditatea ei, prin suma de constrângeri elegante pe care o reprezintă, franceza mi se pare un exerciţiu de asceză sau, mai curând, un amestec de cămaşă de forţă şi de salon. Dar tocmai din pricina acestei nepotriviri m-am ataşat de ea, până-ntr-acolo încât am exultat când marele savant newyorkez Erwin Chargaff a mărturisit într-o zi că pentru el nu merită să existe decât ceea ce este exprimat în franceză… Ah, şi un popor ȋntreg ȋmbolnăvit de ”cafard”: iată vorba cea mai frecventă la francezi, atât ȋn lumea bună, cât şi ȋn cea de jos. Cafard-ul e acea plictiseală psihologică sau viscerală, este clipa năpădită de un vid subit fără motiv - pe când “ennui”-ul e prelungirea ȋn spiritual al unui gol imanent fiinţei.

       Azi,  când această limbă este în lentă şi fragilă ascensiune, ce mă intrigă cel mai mult e constatarea că francezii nu par impresionaţi şi motivaţi de asta. Şi am venit eu, deşeu al Carpaţilor, să sufăr văzând-o cum luptă convulsiv de una singură . Ei bine, de se va prăbuşi, am să dispar, nemângâiată, împreună cu ea !