Appendix

                                  “E mediocru ucenicul ce nu-şi depășește maestrul.”
                                                                           Leonardo da Vinci

 

                                                

       Vine totuşi întotdeauna o clipă când sufletul repudiază impetuos adevărurile pe care aceste două mâini nu le pot atinge. Astfel, nici oamenii integrii nu sunt feriţi de a ajunge o dată sau de mai multe ori în viaţă în conflict cu frumoasele virtuţi ale pietăţii și ale recunoștinţei. Fiecare trebuie să facă odată pasul care-l desparte de tatăl său, de profesorii săi, de persoana iubită, fiecare trebuie să simtă ceva din povara singurătăţii, chiar dacă cei mai mulţi oameni nu suportă prea mult  această stare și se refugiază curând înapoi.Însă atunci când dăruiești dragoste și veneraţie nu din obișnuinţă, ci din cea mai adâncă pornire, când din adâncul inimii ai fost iubit și tovarăș, discipol și prieten, atunci vine o clipă îngrozitoare , în care credem că ne dăm seama că acel curent care este predominant în noi ne depărtează de cel drag.

        Vine totuşi întotdeauna o clipă când orice gând care-l respinge pe prieten, pe dascăl sau pe cel iubit ni se pune ca un ghimpe veninos în inimă, când fiecare lovitură pe care încerci s-o eviţi te lovește drept în faţă. Atunci celui care considera că poartă în el o morală autentică îi apar noţiunile de “infidelitate” și “ ingratitudine” ca niște acuze și infierari rușinoase, atunci inima înspăimântată se retrage cu teamă în văile dragi ale virtuţilor copilăriei și nu poate crede că și această ruptură trebuie să aibă loc, că și această legătură se cere tăiată...

       Vine totuşi întotdeauna o clipă când viaţa (ca şi iubirea) nu mai e luată în tragic, ci doar în serios, când muritorii îmbrăţişează un Dumnezeu care îi devorează. Omul începe în acel moment să spere. Dar misiunea lui nu e aceasta. Misiunea lui este să întoarca spatele subterfugiului. Iar  la capătul marelui proces virulent pe care un oarecare Kafka îl  intentează întregului univers, eu găsesc subterfugiul. Uluitorul său verdict achită, într-un final, această lume fadă, dezgustătoare şi cutremurator de dureroasă a unui om care doarme cu ochii deschişi, în care până şi cârtiţele speră, o lume care dăruieşte totul şi nu certifică nimic.