Lui Nichita

                                               

        “Nichita, ce faci tu Nichita?”, te întreabă şi acum îngerul.
          Poet al atitudinilor lirice şi al abisurilor infernale, zeu evanescent, cu tine gleznele înfloreau radios, oamenii erau păsări cu aripile crescute înlăuntru, braţele ţâşneau ca nişte şerpi, în tâmple se înfingeau vise, din umeri ieşeau pantere şi lei, îndrăgostiții erau desăvârşiţi pietoni ai aerului, scheletul lumina petele de sânge care vorbesc necuvinte, mâinile dădeau la o parte razele lunii bătute în cuie printre trestii pe lac. Dar starea de imponderabilitate serafică a lucrurilor: dansul, saltul, plutirea, zborul ?
         Fiinţă telurică, dar adânc copleşită de Cer, poezia ta imagina o lume reală fără gravitaţie, diafană, imaterială, în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca nişte misterioase fluide; şi totodată o lume substanţială, densă a stărilor de suflet, un univers în care sentimentele se ating, se lovesc şi se rănesc.
         Tu, “înger blond”, imagine a Poetului, a Poetului născut, nu făcut…tocmai în această lună a lui Marte, ai fi “împlinit” pe pânza timpului cea de-a optzecea ”elegie”…