Melodramă

 

 

        Din acele minunate clipe petrecute astă-vară pe meleagurile italiene (pe care le invoc cu mult dor şi patos) s-a păstrat mai cu seamă amintirea intactă a  unei emoţii pure, a unei clipe suspendate în eternitate: a asculta “Melodramma” lui Bocelli în timp ce străbaţi ruinele Veronei contemplând semeţia Alpilor Lombardiei…Totul dobândise un fior vinovat de dragoste şi de moarte : parcă Romeo şi a sa Julieta începuseră să-şi cânte tragedia, iar eu, stăpânită de copleşitoarea melodie şi de măreţia peisajului sau a istoriei, proiectată până la capătul fiinţei mele, îmi spuneam în şoaptă: “ Pe propriile ruine am ajuns să  ştim cine suntem.” Dar, neîndoielnic, eu nu-mi atinsesem încă limitele.

       Există locuri unde spiritul moare pentru a se naşte un adevăr care este însăşi negaţia lui. În Milano, printre atâtea monumente colosale, am înţeles pentru prima dată ce e gloria: dreptul de a iubi fără măsură. Tristeţea e, acolo, ea însăşi foarte confuză, ca tăcerea în care întunericul şi aurul se amestecă la fel cum s-au amestecat în istoria Italiei fastul şi crima. Ah, şi Lacul Como- un poem divin al naturii- m-a încredinţat că melancolia acestei ţări e întotdeauna un comentariu al Frumuseţii şi chiar dacă ştiam că milioane de oameni admiraseră aceste peisaje, pentru mine ele erau primul surâs al cerului. Aici totul este nobil şi emoţionant, totul vorbeşte despre dragoste: vilele clasice, grădinile lor elaborate şi opulente, muzeele, palatele ducale, calmitatea înşelătoare a apei, porumbeii din porturi care par că suferă de o boală misterioasă ce îi ucide, toate formează un tablou pitoresc, plin de mister şi de o tulburătoare frumuseţe… Şi îţi dai seama că decadenţa fostului imperiu n-a reuşit decat să-i tulbure senzualitatea...

      Şi iată cum uitarea de noi înşine, sorbită din înflăcărarea acestei fermecătoare ţări, ne-a pregătit pentru acea învăţătură care ne răpeşte propriei istorii: lumea este plină de urmele celor care au crezut în ceva…Italia crede şi în vanităţile ei, şi în dreptatea ei. Trăieşte în provocarea pe care o aruncă destinului şi cu aroganţa pe care o au întotdeauna învingătorii.

     Şi cum să nu te agăţi de singura fericire aşteptată, care ne bucură atât, dar care trebuie să piară! Îndoit adevăr al trupului şi al clipei, ţâşnit din contemplarea sublimului :

 

                            "Au izbândit aceste plaiuri - iată ! Îşi au de-acum zeiţa-ncoronată ."

                                    

Alpii  îmi par umbriţi de o istorie secretă pe care o presimt în aerului rarefiat la această altitudine de peste o mie de metri.

Constaţi că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poţi afla decât aici, în acestă combinaţie de realitate şi irealitate care-ţi restituie în oglinzi propria imagine îmbătrânită cu câteva veacuri...

 

 

"Noi am venit numai să dormim / Noi am venit numai să visăm / Nu-i adevărat,/ Nu-i adevărat/ C-am venit să trăim pe pământ " (cântec latin)