Plouă din Shakespeare

                                                  
        Ploaia asta asudă a somn, a întoarceri din zburare, a amintiri și a paralizii trecătoare: “Sărută-mi sângele”, mi-a sugerat el, înconjurat de un nor diametral opus înălțimilor, în timp ce ploaia răspândea în jur fiori de la Dionis. „Ar trebui să mor, noapte bună!”, i-am replicat eu într-o doară. Decorul preferințelor noastre are loc de fiecare dată într-un univers antisocial de savuros al drumurilor prin memorie, plin de personaje mitologice cu care ne-am putea împrieteni și l-am putea bârfi pe Dumnezeu, fiindcă e numai "vina" Lui.
       Parcă plouă din Shakespeare, cu zădărnicie, cu amăgiri, cu desprimăvărare! Ideea de a nu încerca vreo mișcare în afara patului știe să mă ispitească lasciv prin fața pleoapelor încremenite într-o speranță efemeră, dar imperioasă, dorită, până ce drumul duce din nou şi inevitabil către ceasornicul care nu greșește niciodată…  Nu ştiu să fiu contemporană. Nu vreau să mă clasific în minute. Să fie oare astăzi chiar astăzi? Eu mi-aş dori să fie ieri. Anul pare acelaşi de câteva milenii. Ploaia e tot Ea. Moartea e eterna întoarcere spre mâine. Cred că totuşi m-am sincronizat anapoda: mi-am ratat vremea cu vreo două sute de ani.
       Aşa se face că azi dorm, e suficient, fiindcă planeta orbitează aiurea doar în jurul meu. Străinii vor fi împușcați pe loc, fără nicio somație (aidoma ploii, trebuie să fim stricţi în crimele pe care le facem). Și totuși, asta e o ploaie stranie, nu are nimic fatalist în esenţa ei. Noi, oameni ai ploii nevrotice, ai spleen-ului bacovian, haideţi să trăim acum două sute de ani, să ne cântăm neputinţele pe sub pervazuri, să ne aruncăm măruntaiele peste iubiri frivole! Să nu mai fim noi. Măcar până la acest vers.
      Plouă din Shakespeare, cu vremelnicie! Astăzi nu se încep războaie, nu se nasc copii, ci se visează extrem, se respiră adânc şi se iubește oniric.
      Mai ascunde-te, Mâine!