ADAGIO

                                           
        Sunt conştientă că n-am dreptate gândind că dăruirea îşi are limitele ei. Dar iubirea nu cunoaşte limite şi puţin îmi pasă că strânsoarea e fugace dacă pot îmbrăţişa totul. Există  chipuri al caror zâmbet l-am iubit o după-amiază întreagă. Probabil nu le voi mai vedea şi, fără dubii, nimic nu-i mai simplu. Dar nu voi încerca să acopăr sub cuvinte flacăra regretelor mele. Există totuşi noţiuni pe care nu le-am înţeles prea bine niciodată, precum aceea de păcat. Căci dacă există un păcat împotriva vieţii, acela nu e poate să-ţi pierzi nădejdea, ci să nădăjduieşti într-o altă viaţă, privându-te de cinica şi neiertătoarea măreţie a acesteia…Să simţi tot ce te leagă de lume şi dragostea ta pentru câţiva oameni, să ştii că întotdeauna există pentru tine un loc unde sufletul îşi găseşte liniştea şi împăcarea: iată nespus de multe certitudini pentru o singură viaţă de om. Dar, fără îndoială, ele nu pot fi suficiente . În anumite momente însă totul visează la o mult dorită patrie a sufletului: da, acolo trebuie să ne întoarcem.
       Împlinirea se exprimă pentru mine în termeni de poezie, de mare şi de soare: ar trebui să învăţ astfel că nu există fericire extremă şi nici veşnicie în afara scurgerii timpului. N-aş vrea să fiu brutală, nici să par exagerată; dar în această viaţă pe mine mă neagă tocmai ceea ce mă ucide…Din celebra cutie a Pandorei, în care mişunau toate nenorocirile şi relele omenirii, grecii au scos speranţa abia la urmă, socotind-o răul cel mai redutabil şi înfricoşător. Nu cunosc simbol mai emoţionant. Fiindcă speranţa, dincolo de ceea ce se crede, e acelaşi lucru cu resemnarea. Şi a trăi înseamnă a nu te resemna.