Dragoste de viaţă

                                                     
          Puţini înţeleg că există un refuz ce n-are nimic de-a face cu renunţarea. Ce mai reprezintă  aici noţiuni ca avere, situaţie, viitor? Ce mai semnifică progresul spiritual? Dacă mă străduiesc să resping cu înverşunare toţi acei "mai târziu", o fac pentru că nu-mi doresc să renunţ la actuala mea “bogăţie”. Sunt momente când nu-mi place să cred că moartea dă într-o altă viaţă. Pentru mine e o poartă închisă. Nu spun că este un prag care trebuie trecut, ci că-i o experienţă cumplită şi murdară şi atunci înţeleg că toată spaima mea derivă din dorinţa de a trăi. Tocmai de aceea îi invidiez pe cei care vor trăi când eu nu voi mai fi şi pentru care zâmbetele şi florile vor avea în continuare întregul lor înţeles de carne şi sânge. Sunt invidioasă, fiindcă iubesc prea mult viaţa pentru a nu fi egoistă. Puţin îmi pasă de veşnicie. Tot ce mi se propune încearcă să-l debaraseze pe om de povara propriei sale existenţe. Dar în faţa zborului greoi al păsării uriaşe pe cerul necruţător în “Marea  Noapte” , îmi revendic şi dobândesc tocmai o anume prezenţă densă a vieţii: vreau să mă zbor aleatoriu urmându-mi primul gând în această pasiune pasivă, iar restul nu mai depinde de mine.
        Există locuri unde spiritul moare pentru a se naşte un adevăr care este însăşi negaţia lui. La marginea oraşului italian Como se află un cimitir ”celebru” şi dacă mergi până la capătul lui descoperi o privelişte paradisiacă, absolut uluitoare: poţi să visezi ore în şir în faţa acestei  minunate ofrande care respiră odată cu splendoarea lacului şi  farmecul grandios al Alpilor. Dar când te-ntorci, dai peste o inscripţie cu “Regrete eterne” pe un mormânt părăsit. (Din fericire, există idealiştii, care se pricep să pună ordine în toate) …Ştiu, îmi veţi spune că la 21 de ani sunt prea tânără ca să pot vorbi despre moarte. Nu vă pot contrazice, însă mi se pare că, dacă ar trebui totuşi s-o fac, aici aş găsi  exact cuvântul care ar exprima, între tăcere şi spaimă, certitudinea lucidă a unei morţi lipsite de  speranţă.

                                         Dumnezeule, Tu…Tu eşti un orb în faţa ta !

                             De-aici, de jos, aşa murdari de pământ cum suntem, vedem.