“Nichita,
ce faci tu Nichita?”, te întreabă şi acum îngerul. Poet al atitudinilor lirice şi al abisurilor
infernale, zeu evanescent, cu tine gleznele înfloreau radios, oamenii erau
păsări cu aripile crescute înlăuntru, braţele ţâşneau ca nişte şerpi, în tâmple
se înfingeau vise, din umeri ieşeau pantere şi lei, îndrăgostiții erau desăvârşiţi
pietoni ai aerului, scheletul lumina petele de sânge care vorbesc necuvinte,
mâinile dădeau la o parte razele lunii bătute în cuie printre trestii pe lac. Dar
starea de imponderabilitate serafică a lucrurilor: dansul, saltul, plutirea,
zborul ? Fiinţă telurică, dar adânc copleşită de
Cer,poezia ta imagina o lume reală fără gravitaţie, diafană, imaterială,
în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca nişte
misterioase fluide; şi totodată o lume substanţială, densă a stărilor de suflet,
un univers în care sentimentele se ating, se lovesc şi se rănesc. Tu,
“înger blond”, imagine a Poetului, a Poetului născut, nu făcut…tocmai în această lună
a lui Marte, ai fi “împlinit” pe pânza timpului cea de-a optzecea ”elegie”…
Din acele minunate clipe petrecute astă-vară
pe meleagurile italiene (pe care le invoc cu mult dor şi patos) s-a păstrat mai
cu seamă amintirea intactă a unei emoţii
pure, a unei clipe suspendate în eternitate: a asculta “Melodramma” lui Bocelli
în timp ce străbaţi ruinele Veronei contemplând semeţia Alpilor Lombardiei…Totul
dobândise un fior vinovat de dragoste şi de moarte : parcă Romeo şi a sa Julieta
începuseră să-şi cânte tragedia, iar eu, stăpânită de copleşitoarea melodie şi
de măreţia peisajului sau a istoriei, proiectată până la capătul fiinţei mele,
îmi spuneam în şoaptă: “ Pe propriile ruine am ajuns săştim cine suntem.” Dar, neîndoielnic, eu
nu-mi atinsesem încă limitele.
Există locuri unde spiritul moare pentru a
se naşte un adevăr care este însăşi negaţia lui. În Milano, printre atâtea monumente colosale, am înţeles pentru prima
dată ce e gloria: dreptul de a iubi fără măsură. Tristeţea e, acolo, ea însăşi
foarte confuză, ca tăcerea în care întunericul şi aurul se amestecă la fel cum
s-au amestecat în istoria Italiei fastul şi crima. Ah, şi Lacul Como- un poem divin al
naturii- m-a încredinţat că melancolia acestei ţări e întotdeauna un comentariu
al Frumuseţii şi chiar dacă ştiam că milioane de oameni admiraseră aceste
peisaje, pentru mine ele erau primul surâs al cerului. Aici totul este nobil şi
emoţionant, totul vorbeşte despre dragoste: vilele clasice, grădinile lor
elaborate şi opulente, muzeele, palatele ducale, calmitatea înşelătoare a apei,
porumbeii din porturi care par că suferă de o boală misterioasă ce îi ucide,
toate formează un tablou pitoresc, plin de mister şi de o tulburătoare
frumuseţe… Şi îţi dai seama că decadenţa fostului imperiu n-a reuşit decat să-i
tulbure senzualitatea...
Şi iată cum uitarea de noi înşine, sorbită din înflăcărarea acestei
fermecătoare ţări, ne-a pregătit pentru acea învăţătură care ne răpeşte
propriei istorii: lumea este plină de urmele celor care au crezut în ceva…Italia
crede şi în vanităţile ei, şi în dreptatea ei. Trăieşte în provocarea pe care o
aruncă destinului şi cu aroganţa pe care o au întotdeauna învingătorii.
Şi cum să nu te agăţi de singura fericire
aşteptată, care ne bucură atât, dar care trebuie să piară! Îndoit adevăr al
trupului şi al clipei, ţâşnit din contemplarea sublimului :
"Au izbândit aceste plaiuri - iată !
Îşi au de-acum zeiţa-ncoronată ."
Alpii îmi par umbriţi de o
istorie secretă pe care o presimt în aerului rarefiat la această altitudine de
peste o mie de metri.
Constaţi că sunt o mulţime de lucruri pe
care nu le poţi afla decât aici, în acestă combinaţie de realitate şi
irealitate care-ţi restituie în oglinzi propria imagine îmbătrânită cu câteva
veacuri...
"Noi am venit numai să dormim / Noi am
venit numai să visăm / Nu-i adevărat,/ Nu-i adevărat/ C-am venit să trăim pe
pământ " (cântec latin)
"Există o singură plăcere, aceea
defi viu, tot restul e mizerie.”
(Cel care a scris această frază s-a
sinucis.
SechemaCesare Pavese. )
Nu știu alţii cum
sunt, dar eu, pentru a exista, trebuie să fiu mereu înconjurată de ceva care să
mi se pară frumos și sfânt, muzică de orgă și mister, simbol și mit, am nevoie
de sublim și nu voi renunţa la nimic. Acesta e punctul meu vulnerabil. Desigur,
mai măreţ și mai corect ar fi dacă m-aș pune pur și simplu la dispoziţia
destinului, fără pretenţii. Însă asta nu pot; e singurul lucru pe care nu pot
sa-l fac: cine nu vrea cu adevărat decât propria soartă, acela nu mai are
semeni, acela stă cu totul singur și nu are în jurul lui decât răceala infinită
a spaţiului dintre lumi. Întelegeţi, acela e Iisus în Grădina Ghetsimani. Povestea mea nu e
plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de
deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis precum viaţa tuturor oamenilor
care nu mai vor să se mintă unii pe alţii. Au existat martiri care s-au lăsat ţintuiţi pe
cruce, însă nici ei nu au fost eroi, nu au fost izbăviţi, în schimb ei aveau
pilde, aveau idealuri. Cine nu mai vrea decât destinul, acela nu mai are nici
pilde, nici idealuri, nimic divin, nimic consolator nu mai are ! Şi pe această cale ar trebui să se meargă de fapt. Nu trebuie decât să
privim în noi înșine și să ne uităm în ochii mari și ficși ai imaginii
destinului nostru: pot fi plini de înţelepciune, pot fi plini de nebunie, pot
iradia dragoste sau profundă răutate, e totuna. Nimic nu
trebuie ales, nimic nu trebuie vrut. Ai voie doar să te vrei pe tine însuţi ,
doar propriul tău destin.
Ceaikovsky avea obiceiul să mănânce hârtii
(chiar foarte importante, la Ministerul de Justiţie ) … din distracţie. De
altfel, munca sa la Minister nu-i stârnea nici un interes, motiv pentru care a
şi menţionat într-o scrisoare trimisă surorii sale: „au făcut din mine un
funcționar, și încă unul prost“. Scriitoarea Nina Berberova îi justifică frenezia: „în el
urca o dorinţă de a crea atât de violentă, încât doar imensa lui forţă de muncă
îi permitea să şi-o satisfacă“ .
Procesul de creaţie este ca şi muzica
care se înalţă cu o rapiditate şi forţă extraordinară. Dacă această emoţie a
artistului care se numeşte inspiraţie nu s-ar opri niciodată, acesta nu ar
putea trăi: „în momentele de lenevie, mă cuprinde o spaimă de a nu fi niciodată
în stare să ajung la perfecţiune, o nemulţumire, o ură faţă de mine însumi. Gândul
că nu sunt bun de nimic, că doar marea mea activitate îmi ascunde defectele şi
mă ridică la rangul de om, în sensul profund al cuvântului, mă hărţuieşte şi mă
chinuie. Ceea ce mă salvează este munca.“ (Ceaikovsky)
"Măreţia omului constă
în faptul că el este o punte şi nu un ţel la care să ajungi."
Aud adesea : „E prea scurtă viaţa şi e păcat sa-ţi pierzi
timpul”. Se zice despre mine că aş fi activă.
Însă a fi activ, semnifică tot a-ţi irosi timpul, de vreme ce ajungi să te
pierzi. Singura mâhnire care mă domină e aceea de a simţi scăpându-mi printre
degete ca picăturile de mercur acea
nedefinită şi intangibilă clipă . Nu mă plâng, fiindcă privesc cum renasc: în acest moment unicul meu regat e (în)
lumea aceasta. Zefirul şi soarele, umbrele şi căldura : de ce să mă întreb dacă acum oamenii nu
suferă şi dacă nu moare ceva , din moment ce totul este încadrat în acest decor
prin care văzduhul îşi debordează exuberanţa sosind în sprijinul compasiunii
mele? Pot doar să spun, şi o voi spune chiar acum, că esenţial şi important e
să fii simplu şi uman. Ba nu, cel mai relevant şi cel mai important e să fii adevărat,
acest cuvânt înglobând totul, simplitate şi omenie.
Şi oare cand
sunt eu mai adevărată decât atunci când mă confund cu lumea? Încep să mă caut
în abisul acestei lumini dacă îmi doresc să fiu eu însumi(asumându-mi riscul că şi abisul se va reflecta în mine). Şi dacă mă
străduiesc să pricep şi să savurez această delincventă plăcere care-mi
dezvăluie secretul lumii, mă găsesc pe mine însumiîn adâncurile universului. Pe mine însumi,
adica acea extremă şi copleşitoare emoţie care mă desprinde de decor.
Eternitatea e chiar aici şi eu am nădejde în ea! Acum nu îmi mai doresc să fiu
fericită, ci doar să fiu conştientă.
Există anumite sclipiri ale spiritului şi
întorsături de frază, există sentinţe în care, prin intermediul câtorva cuvinte
puţine la număr, este reliefată şi cristalizată pe neaşteptate o întreagă
mentalitate, o întreagă societate, o întreagă civilizaţie. Astfel sunt, prin
excelenţă,cuvintele rostite
”accidental” de Madame de Lambert fiului său: „mon ami, ne vous permettez jamais
que des folies qui vous feront grand plaisir!“ - în treacăt fie zis, iatăcea mai înţeleaptă, mai realistă şi mai maternă
vorbă din câte au fost vreodată adresateunui fiu. Cât de logică, cât de necesară şi chiar omenesc dezirabilă
este această atitudine: iată o idee asupra căreia am
face bine să reflectăm! La urma urmei, virtutea este cel mai costisitor viciu: aşa trebuie să şi rămână !
"Când ești
pe pământ, poţi după voie să stai pe loc sau să înaintezi, când zbori însă, nu
poţi decât să înaintezi."
Visătorul de cuvinte își încearcă pentru
ultima oară puterea creatoare. Nu știe ce să scrie și nici nu va afla decât în
momentul în care va pune ultimul punct la sfârșitul ultimei fraze.Cuvintele par a juca un “joc secund, mai
pur”, atrăgându-l în imensitatea lor, copleșindu-l până la nefiinţă .
Visătorul de cuvinte, eternul
îndrăgostit de discurs, știe că, în momentul în care finalul va decide clipa, el
va rămâne pururi captiv în labirintul creaţiei.Va retrăi la infinit
experienţele personajelor sale, ale “fiinţelor de hârtie “ și le va reface
drumul cunoașterii, într-o lume a eternităţii... Visătorul adevărat este un
suflet singur. Şi pe măsură ce crește în ochiicelorlalţi, se cufundă tot mai mult în solitudine. Iar dacăeste suficient de bun, în fiecare zi e nevoit
să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei.
Visătorul de cuvinte intuiește în
fiecare vers un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne
mereu de neatins, iar pentru aceasta e imperios să meargă mai departe decât ar
fi crezut vreodată că ar putea ajunge, să iasă în “larg”, până când va rămâne
cu totul singur, lipsit de orice sprijin.
Visând pe aripile diafane ale Frumuseţii, ale sublimului, el plânge
lacrimile celor care n-au putut să întâlnească stelele, punând în mișcare
întregul suflet al omului prin acea forţă magică și unificatoare căreia i-am
dat în exclusivitate numele de imaginaţie și spirit, de stranie euforie, de tainică
imersiune în vis... Lumea, omul, natura, arta sunt ca
niște poeme care comunică între ele, fără sfârșit, împrumutându-și taine din
lumină și din melancoliile obscure.
“De-a
pururi noi vom semăna cu Luna, Căci ochii noştri-i văd doar strălucirea Pe care
Soarele i-o împrumută.” Michelangelo
Rosteștemereu ceea ce eu simt deja în drum spre el. Adesea aud de la el
cuvinte care-mi sună ca niște răspunsuri ale subconștientului la întrebările
arzătoare care mă frământă și în cele din urmă dragostea senzuală și cea rece
ajung să se întrepătrundă. Acesta este, așadar,
noul chip în care mi se arată destinul, lipsit de severitate, fără a mă mai
însingura, nu, ci matur și plin de voluptate.
La citirea
unei cărţi avem de fiecare dată o nouă iluminare și e același simţământ ca și
al unui sărut care te aruncă și mai adânc în tine însuţi.Tot ce este important
și destin pentru mine, poate lua chipul lui și se poate preschimba în fiecare
gând al meu și fiecare gând în el. Fie cu mine ce-o fi,
sunt împăcată să știu că acest om există pe lume, că-i sorb glasul și că-i respir
apropierea. Devină-mi Templu, Iubit, Zeu, numai de s-ar afla în preajma mea!
El este o
mare în care eu mă vărs ca un fluviu. El este o stea și eu însumi mă îndrept
spre ea ca o stea și ne întâlnim și ne simţim atrași unul spre celălalt, rămânem
împreună și ne rotim psihedelic pentru veșnicie unul în jurul celuilalt, în
cercuri strânse și melodioase...
“Cine n-a dorit niciodată distrugerea muzicii, acela n-a
iubit niciodată muzica.”
Muzica mă face contemporană inimii şi dacă e adevărat că Arta
învinge Timpul , atunci se poate spune că el este evadarea mea din rigoare, raţia
mea de libertate, deşi nu cunosc alt geniu care să fi exprimat cu mai mult
patos drama căderii în timp şi nostalgia paradisului pierdut.În scurta sa viață
, extraordinara putere de muncă, în trupul lui plăpând şi bolnăvicios,
dovedește certitudinea geniului ce-și cunoaște menirea: sufletul lui este aristocratic
până în cele mai adânci reflexe. Nici un alt compozitor nu-mi comunică o
delicateţe şi un cavalerism în grad atât de înalt, muzica și fiinţa lui oglindindu-se
perfect, una reflectând-o pe cealaltă.
Îndurerat de
căderea în timp, el n-a văzut decât veşnicia (e singurul care mă face să regret
eroarea lui Adam). Cu el, melancolia nu e altceva decât eterna fericire de a fi
trist: o tragedie angelică este toată muzica sa.
Însă nostalgia, mai mult decât
orice, ne dă fiorii imperfecţiunii noastre...Iată de ce cu Chopin ne simţim
atat de puţin dumnezei :
Sunt o
individă cooperantă, din când în când, mor.
Da,
sunt prezentă. Şi gândul care mă izbeşte fix în această clipă e că nu pot merge
mai departe. Ca un om închis pe viaţă şi pentru care totul este actual. Dar şi
ca un om care realizează că maine
va fi la fel ca azi şi ca toate celelalte zile. Fiindcă a căpăta conştiinta
prezentuluiînseamnă a nu mai aştepta
nimic.
Dacă
exista peisaje care exprima stări sufleteşti, acestea sunt, fără dubii,cele mai
vulgare. Şi urmăresc de-a lungul acestui ţinut ceva ce nu e al meu, ci vine de
la el, un oarecare gust al morţii, ce ne e comun…Vântulmă ciopleşte după chipul arzătoarei goliciuni
care mă-nconjoară şi niciodată n-am simţit atât de adânc desprinderea de mine
însumi şi prezenţa mea în lume: presimţirea citadină a Buzăului care se iveşte
glorios în zare, autostradarazvrătindu-se
a încrâncenare, munţii palizi ce împresoară oraşul, zvâcnirile sângelui meu
care se contopesc cu bătăile sonore ale uriaşei inimi a firii…
Neliniştea se naşte în inima celor vii,
însă pacea va coborî în această inimă vie: iată toată credinţa mea. Pe
măsură ce ziua se scurge şi zgomotele şi luminile pălesc sub cenuşa ce cade din
cer, părăsită de mine însumi, mă simtlipsită de apărare împotriva forţelor latente care, în mine, spun NU :
Dacă ar fi suficient săiubim, totul ar fi mult prea simplu. Dar, cu cât iubim mai mult, cu atât se amplifică
şi absurdul ... Şi cât ne intrigăm (sau ne amuzăm, cu acel
râs complice care umileşte ceea ce admiră) de cuvintele lui Don Juan şi de
fraza, mereu aceeaşi, pe care le-o serveşte tuturor femeilor. Dar nu din lipsă
de iubire aleargă Don Juan din femeie în femeie. Dacă părăseşte o femeie, nu înseamnă
deloc că n-o mai doreşte. O femeie frumoasă e întotdeauna dorită. Dar el
doreşte o alta, ceea ce nu-i acelaşi lucru. Astfel, Don Juan n-are în gând să
„colecţioneze"femei, ci el epuizează un număr cât mai mare şi, o dată cu ele,
şansele sale de viaţă: a colecţiona semnifică a fi capabil să-ţi accepţi trecutul.
Însă, el refuză regretul, ca pe o altă formă a speranţei.
Iată „crima”
lui şi înţelegem acum de ce oamenii care cred în lumea de apoi şi în eternitate
invocă pedeapsa asupra sa, el ajungând la o ştiinţă fără iluzii, care neagă tot
ceea ce ei afirmă: cunoaşte iubind şi epuizând
, cucerind şi posedând .(De altfel, există o semnificaţie profundă în cuvântul
„a cunoaşte" aflat la loc de cinste în „Cântarea Cântărilor” din Scriptură,
denumind actul dragostei.)
Aşadar, tocmai fiindcă iubeşte femeile cu
aceeaşi pasiune şi ardoare şi, de fiecare dată, cu toată fiinţa, simte nevoia
să repete această dăruire. De aici derivă şi speranţa fiecăreia de a-i da
ceea ce nici una nu i-a mai dat. Dar, de fiecare dată, femeile se înşeală amarnic
şi reuşesc doar să-l determine să simtă necesitatea acelei „repetabilităţi”. „În
sfârşit, jubilează una dintre ele, ţi-am dăruit dragostea!"...De ce să
rămânem uluiţi cînd Don Juan îi răspunde zâmbind ironic: „în sfârşit? Nu, ci doar o dată mai
mult." Spuneţi-mi voi, oare de ce trebuie să
iubim rar, pentru a iubi mult?
” Ai căutat cea mai grea povară
și atunci te-ai regăsit pe tine însuți.”
Dacă e valabil că unicele paradisuri sunt cele pe care le-am
pierdut, atunci ştiu cum să denumesc acest sentiment compulsiv şi inuman care-mi domină astăzi ȋntreaga fiinţă : acele clipe se întorc, duioase, calme
şi grave, la fel de pregnante, la fel de copleşitoare - poate pentru că e
noapte, poate pentru că e ora cea tristă şi pentru că un fel de dorinţă
difuză, incertă pluteşte în văzduhul nocturn... Fiindcă din acele momente pe care le invoc din abisul uitării s-a
conservat mai cu seamă amintirea intangibilă a unei trăiri divine , a unei
clipe ȋnlănţuite ȋn povara eternităţii... Iubim suavitatea debordantă a unui gest, idealul ochilor ȋn care ne adâncim,
modul în care farmecul şi delicateţea unei flori se potriveşte ȋntr-un peisaj...
E singurul lucru veritabil în mine, dar o aflu întotdeauna prea târziu. Cineva
mi-a spus odată: „E atât de greu să trăieşti". Şi încă îmi
amintesc de tonul acelor cuvinte. Altădată, el mi-a reproşat lamentabil: „Cea
mai mare greşeală rămâne aceea de a-i
face pe ceilalţi să sufere". Când totul s-a sfârşit, s-a stins şi
pofta de viaţă. Oare asta să fie fericirea ?
Meditând nostalgic
asupra amintirilor, învăluim totul în acelaşi veşmânt discret, iar moartea ne
apare ca un fundal în tonuri stinse. Ne aplecăm îndelung asupra
noastră înşine. Ne conştientizăm suferinţa şi ne iubim şi mai mult. Da, poate asta e fericirea:
(com)pasiunea faţă de propria noastră nefericire.
Deși nu
obișnuiesc să abordez acest gen de “confesiune”( mult preapersonală și subiectivă), de astă-dată însă,
mă simt imboldită de o necesitate sufletească și morală de a o face. Încep prin a nuanţa o convingere pe care mi-am
asumat-o poate mult prea devreme și anume aceea că dragostea
nu trebuie niciodată să roage și nici să pretindă. Dragostea trebuie doar să aibă puterea de a
se lămuri asupra ei însăși...
...N-a avut loc nicio ceartă, nici o scenă între noi,
nici o ruptură și nici măcar un bilanţ. I-am spus doar un singur cuvânt, aparent
inofensiv, însă era chiar în clipa în care între noi o iluzie se spărgea in
cioburi colorate. Nu mă auzise niciodată vorbind astfel și eu însumi am simţit
cu rușine și spaimă că săgeata pe care am tras-o asupra lui și care-l lovi
drept în inimă fusese luată din propria sa cameră de arme, că reproșurile pe
care l-am auzit din când în când făcându-mi-le pe un ton ironic, i le aruncam
acum cu răutate într-o formă tăioasă.
Stiam că
astfel arătasem spre o reală slăbiciune, spre necazul și rana lui. Atinsesem punctul
în care el se îndoia de sine însuși și dintr-o dată am simţit în adânc: tocmai
ceea ce acest băiat fusese pentru mine și îmi dădusenu putea fi pentru el însuși și nu-și putea
da. Mă purtase pe un drum care avea să-l depășească și să-l părăsească și pe
el, călăuza.
Nu mi-a spus decât atât: ”Te înţeleg foarte bine. Ai
dreptate. Mă rog…cât poate avea dreptate un om faţă de celalalt.” Vorbea foarte
calm, însă am distins clar durerea rănii pricinuite. M-am așezat lângă el, am privit fără ţintă și am tăcut amândoi simţind,
cu fiecare clipă, cum se îndepărtează și cum se stinge ceva sublim, aproape hierofanic, ceva care
n-avea să mai revină nicicând. Prin faptul că
el recepta atât de tăcut lovitura mea, prin faptul că tăcea și lăsa dreptatea să
fie de partea mea, prin faptul că dădea gestului meu ostil greutate de destin, că
pentru el devenise o instanţă,o fatalitate, mă făcea josnică în propriii ochi, făcea ca ingratitudinea și
nesocotinţa mea să fie de o mie de ori mai pregnante. Când
am lovit, am crezut că voi nimeri un băiat puternic și capabil a se apăra, iată
că era un om nesigur, vulnerabil, un tânăr lipsit de apărare, care se preda, tăcând.
O, și cât îmi dorisem atunci să se fi supărat,
să se fi apărat, să ma fi atacat ! N-a făcut nimic din toate astea, toate a
trebuit să le fac eu însumi, în adâncul meu. Dacă ar fi putut, ar fi surâs. Faptul
că n-a putut mi-a dovedit cel mai limpede
cât de tare îl lovisem.
Pe acest ”tărâm” nesupus uitării, nesupus amintirii, NU SE VORBEŞTE. E prima lecţie pe care o înveți stând aici. Nimeni nu pune sub semnul întrebării regula, dar bănuim cu toții de ce există. Ar fi prea dureros. Să rostești cuvântul. Să-l molfăi între dinți puțin înainte de a îl spune. Să te auzi. Să fi auzit.În patima vidului alb, doar zâmbetul rece al gheţii înfiorate mai însufleţește cristalizarea măreaţă și funebră a gândului: o piele mereu dureroasă, un Orfeu fără a sa liră, un iris mereu incendiat, aripa mereu frântă a îngerului căzut. Asemenea unei adieri de vânt care nu se oprește pe niciun obraz, asemenea unei iubiri insuficiente ei înșiși, absenţa pare a fi mereu altundeva: doare și cerul, doare și oxigenul, doare necesarul. Doare vicisitudinea și imboldul biologic de a respira dintr-o prejudecată. Din „dor”, revolta sângelui capitulează... ...Fiindcă uităm adesea cine suntem, ne-ar fi mai ușor să suportăm această stranie exuberanţă a neantului ce ne poartă lent,dar inevitabil către un final obscur de gheaţă :
“Noi suntem din
plămada din care sunt făcute visele. Şi
scurta noastră viaţă o întregeşte-un somn” Shakespeare
Viaţa pare într-adevăr un vis, dar e
de o concreteţe extraordinară. Ea nu se naște odată cu timpul, ci mai ales odată
cu spiritul, este o barcă ce poartă omul pe ape la nesfârșit, după bunul plac,
după propria voie. Se aseamănă cu pânza lui care cuprinde imagini în
linii, curbe, în valuri. Totul depinde de cum dorește Omul să o vadă. Fiecare
făptură se dovedește a fi jumătate zeu, jumătate om. În definitiv, e alcătuit
din trup și din suflet. Şi pentru ambele trebuie să trăiască. Dar decizia dacă
vrea să se împlinească spiritual ori ontologic în mai mare măsură îi aparţine.
Dacă dorește să-și vadă propria existenţă “printre lacrimi ”, întocmai
cum se întâmplă în "Livada de vișini” a lui Cehov, adică să-și acopere
privirea de un val de ceaţă sau să privească prin culori pure, lipsite de
ambiguitate sau tonuri neutre este de asemenea decizia lui. Poate
că fiecare face parte din visul altcuiva, poate că destinul fiecăruia nu face
altceva decât să reitereze, sub o formă sau alta, destinul omului care își
caută locul în sine, în lume, în Univers.De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de
s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de
armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti despre cum iubim, cum netârâm către Cer, către sine, către pereţi şi
către ferestre, către toate iluziile pe care nu mai avem chef să le trăim
atunci când devin realitate, despre faptul că putem uda trandafirii cu
lacrimile noastre doar ca să simţim înţepătura dureroasă a spinilor şi sărutul
vindecător al petalelor, despre timpul care “se subţiază”, ca o clepsidră
foarte strânsă în talie, despre pământul care, ca un cub de zahăr, se topeşte
într-o cafea mult prea caldă sau mult prea rece. Ca toate loviturile pe care le
primim.
E
vorba de un paradox.Fiecare ştie că,
odată intrat în mirifica lume a visului şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur
moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi
intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a
fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ?Sau este una dintre acele minuni zilnice,
aproape insesizabile, spre care te poate ghidaaripa lipsită parţial de pene a îngerului căzut, care se uită la tine şi
îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....
“ Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi ”
Oare toată pasiunea nebună din noi nu este atȃt de puternică încȃt, în culmea celei mai groaznice deznădejdi, să ne avȃnte în conştiinţa propriei noastre misiuni?
Viaţa nu e un spectacol şi nici un joc. În lumea în care unii mor fără să fi cunoscut victoria, în careunii se sacrifică din disperare, iar alţii urcă din iubire toată scara renunţărilor, în această lume în care nedreptăţile sunt eterne, în suferinţele arzătoare şi infinite, mai putem zâmbi şi ne mai putem juca, mai avem dreptul să facem numai consideraţii? Nu-ţi vine mai bine să renunţi la cărţile pe care le citeşti, la toate ideile de bibliotecă, la gânduri şi la visuri, pentru a te înregimenta într-o cruciadă împotriva tuturor nedreptăţilor umane, împotriva a tot ceea ce a rezultat din obrăznicia şi ignoranţa omului, împotriva a tot ce nu e puritate, dezinteresare şi eroism? Astfel, ar trebui sa fim treziţi de o pasiune nebună pentru tot ce e pur şi nefalsificat, să plecăm într-o cruciadă împotriva putregaiului uman, împotriva tuturor idealurilor moarte care ne înăbuşă elanurile şi împotriva tuturor formelor care apasă misiunea noastră.
Dar ce sa mai spui despre o ţară în care distincţia pare că se măsoară după gradul de neparticipare? ! Dacă romȃnii nu vor recȃştiga inocenţa participării la lucruri şi acea sensibilitate faţă de fiinţă, ei vor continua a crede că trăiesc, cȃnd în realitate nu ştii dacă se tȃrăsc sau plutesc.
Am disperat prea mult pentru a nune consuma în flăcările unei credinţe.
De altfel, de ce să nu fim mȃndri de frenezia noastră, de apocalipsul nostru intern, de pornirea noastră pasionată ,de ardoarea noastră eroică ? De ce să nu ne bucurăm cȃnd văpăile dorinţelor noastre de sacrificiu înving tristeţile, bolile sau măruntele noastre resemnări ? Renunţări, da ! dar nu resemnări. Cine renunţă înseamnă că are prea mult de dat; cine se resemnează n-are nici măcar ce primi !
(Manifestările din Piaţa Universităţii, ianuarie 2012)
,,Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de
niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste
ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și
adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un
copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri
viitoare.” - astfel îl descrie Caragialepe „Luceafărul poeziei romȃneşti”.
Studiul critic al lui Titu Maiorescu din
1889,care,încă din liceu(cȃnd îl studiam la orele de limba şi
literatura romȃnă) mie mi s-a parutmemorabil prin previziunea finală asupra destinului poetic al lui Mihai
Eminescu, este o primă încercare în
critica literară romȃnească de a contura un portret moral şi intelectual al lui
Mihai Eminescu: "Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am răspunde:
cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? am răspunde
cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al
lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus
la plȃngerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci
era eterizat sub forma cea mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii
îndeobşte; şi chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra
epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţămȃnt estetic, iar
nu cu o amărăciune personală."
Eminescu făcea totul cu o seriozitate şi o
competenţă intelectuală ieşită din tiparele obişnuite: "era omul cel mai
silitor, veşnic cetind, meditȃnd, scriind", "lipsit de orice interes
egoist", toate aşezate sub semnul unei seninătăţi abstracte.
Rememorarea unor scene de la ,,Junimea” relevă detaşarea olimpiană cu care îşi
prezenta propria creaţie, după ce lucrase în nenumărate variante la ea:
"Cȃnd venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi caştigase
de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o
rafinase, căutȃnd mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o
lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gȃndit măcar să o publice:
publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia
manuscrisul din mȃnă şi să-1 dea la «Convorbiri literare»". Versurile lui Eminescu arată "profunda
lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei
poporului romȃn." Poeziile celebrului
poet romantic sunt străbătute de un fior transcendent, pentru că descoperă, în
mod obiectiv, un adevăr esenţial asupra amorului, asupra realitaţii naturii sau
a simţămȃntului naţional. Eminescu valorifica
"povara suferinţei mute prin farmecul exprimării".Astfel, concluzia
criticului nu poate fi decȃt una singură, remarcabilă prin adevărul ei de
necontestat, confirmat peste timp: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este
opera lui. Pe cȃt se poate omeneşte prevedea, literatura poetică romȃnă va începe
secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care
şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pȃnă astăzi, va fi
punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmȃntului cugetării
romȃneşti." În ceea ce mă
priveşte, cea mai mare dezamăgire, dacă îmi este permis un termen ca acesta,
cea mai mare dezamăgire rezidă în faptul că marele nostru poet nu a lăsat
posterităţii destul material care să vorbească despre omul Eminescu.Dar, cum mă gândeam mai curând,
Eminescu trebuie simţit prin piele,
să-i atingi poezia
cu cele zece degete ale mâinii, altfel, e în zadar. În fond, o lecţie pe care
am învăţat-o citindu-l (deşi nici termenul acesta nu ştiu cât de concret şi de
corect exprimă experienţa eminesciană) este că orice zid este, de fapt, o uşă.Cu toate acestea, se găsesc fragmente, ca cel
pe care am să-l citez aici, în care îl regăsim pe Eminescu scriind rânduri ce
nu erau menite posterităţii, caracterizate printr-o tulburătoare sinceritate:
La 20 de ani mi-am împins trufia până a mă crede “geniu pustiu”,
neputând adânci, tinerii înlocuiesc intensitatea prin extensiune şi
putreziciunea gândirii, prin divagaţiune. Nici o notaţie exactă, ci numai
găunos patetic romantic; demoni, îngeri şi genii; eroi frumoşi, perverşi şi
diabolici; femei divine, bolizi de basme pueril. Pe mormântul tinereţii aruncam
cei mai poetici trandafiri ai amintirii; pentru ce, deci, scuturându-şi
giulgiul, s-a mai înălţat pentru mine
palidul sol al dureroasei mele dezorientări literare?
“Nu poţi iubi viaţa fără săfii dezamăgit și deznădăjduit în faţa vieţii”, am gândit, nu
fără sarcasm șiemfază, în acea vreme și nu știam în acel moment ce mare adevăr
spuneam.De atunci însă, m-am maturizat și
am aflat multe despre mine; am trecut
prin multe, cunoscându-mi slăbiciunile și aproape toate limitele. Am aflat mai puţin despre fiinţe,
pentru că sunt mai curioasă cu privire la destinul lor decât la reacţiile lor,
iar destinele se repetă.
Am mai înţeles
căeimposibil să te bucuri de tine însuţi; știu bine asta în ciuda faptului
că am fost minunat înzestrată în acest sens. Dacă singurătatea există, lucru de
care nu sunt sigură, avem dreptul ca, din când în când, să visăm la ea ca la un
paradis. Şi eu am uneori un astfel
de vis, ca toată lumea. Dar doi îngeri liniștiţi nu m-au lăsat niciodată să
intru; unul are chipul unui prieten, celălalt are chipul unui dușman. Da,
știu toate acestea și am mai învăţat – sau aproape am mai învăţat -cât de scump se plătește iubirea. Oare cum să arăt drumul care leagă această
mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare ? Dacă ascult glasul ironiei cuibărite în
adâncul lucrurilor ( această “garanţie a libertăţii” despre care vorbea Barrès),
ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici și limpezi, îmi spune: “
Trăiește ca și cum….” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată știinţa mea.