marți, 12 martie 2013

Lui Nichita


                                               

        “Nichita, ce faci tu Nichita?”, te întreabă şi acum îngerul.
          Poet al atitudinilor lirice şi al abisurilor infernale, zeu evanescent, cu tine gleznele înfloreau radios, oamenii erau păsări cu aripile crescute înlăuntru, braţele ţâşneau ca nişte şerpi, în tâmple se înfingeau vise, din umeri ieşeau pantere şi lei, îndrăgostiții erau desăvârşiţi pietoni ai aerului, scheletul lumina petele de sânge care vorbesc necuvinte, mâinile dădeau la o parte razele lunii bătute în cuie printre trestii pe lac. Dar starea de imponderabilitate serafică a lucrurilor: dansul, saltul, plutirea, zborul ?
         Fiinţă telurică, dar adânc copleşită de Cer, poezia ta imagina o lume reală fără gravitaţie, diafană, imaterială, în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca nişte misterioase fluide; şi totodată o lume substanţială, densă a stărilor de suflet, un univers în care sentimentele se ating, se lovesc şi se rănesc.
         Tu, “înger blond”, imagine a Poetului, a Poetului născut, nu făcut…tocmai în această lună a lui Marte, ai fi “împlinit” pe pânza timpului cea de-a optzecea ”elegie”…

duminică, 10 martie 2013

Melodramă



 
 
        Din acele minunate clipe petrecute astă-vară pe meleagurile italiene (pe care le invoc cu mult dor şi patos) s-a păstrat mai cu seamă amintirea intactă a  unei emoţii pure, a unei clipe suspendate în eternitate: a asculta “Melodramma” lui Bocelli în timp ce străbaţi ruinele Veronei contemplând semeţia Alpilor Lombardiei…Totul dobândise un fior vinovat de dragoste şi de moarte : parcă Romeo şi a sa Julieta începuseră să-şi cânte tragedia, iar eu, stăpânită de copleşitoarea melodie şi de măreţia peisajului sau a istoriei, proiectată până la capătul fiinţei mele, îmi spuneam în şoaptă: “ Pe propriile ruine am ajuns să  ştim cine suntem.” Dar, neîndoielnic, eu nu-mi atinsesem încă limitele.
       Există locuri unde spiritul moare pentru a se naşte un adevăr care este însăşi negaţia lui. În Milano, printre atâtea monumente colosale, am înţeles pentru prima dată ce e gloria: dreptul de a iubi fără măsură. Tristeţea e, acolo, ea însăşi foarte confuză, ca tăcerea în care întunericul şi aurul se amestecă la fel cum s-au amestecat în istoria Italiei fastul şi crima. Ah, şi Lacul Como- un poem divin al naturii- m-a încredinţat că melancolia acestei ţări e întotdeauna un comentariu al Frumuseţii şi chiar dacă ştiam că milioane de oameni admiraseră aceste peisaje, pentru mine ele erau primul surâs al cerului. Aici totul este nobil şi emoţionant, totul vorbeşte despre dragoste: vilele clasice, grădinile lor elaborate şi opulente, muzeele, palatele ducale, calmitatea înşelătoare a apei, porumbeii din porturi care par că suferă de o boală misterioasă ce îi ucide, toate formează un tablou pitoresc, plin de mister şi de o tulburătoare frumuseţe… Şi îţi dai seama că decadenţa fostului imperiu n-a reuşit decat să-i tulbure senzualitatea...
      Şi iată cum uitarea de noi înşine, sorbită din înflăcărarea acestei fermecătoare ţări, ne-a pregătit pentru acea învăţătură care ne răpeşte propriei istorii: lumea este plină de urmele celor care au crezut în ceva…Italia crede şi în vanităţile ei, şi în dreptatea ei. Trăieşte în provocarea pe care o aruncă destinului şi cu aroganţa pe care o au întotdeauna învingătorii.
     Şi cum să nu te agăţi de singura fericire aşteptată, care ne bucură atât, dar care trebuie să piară! Îndoit adevăr al trupului şi al clipei, ţâşnit din contemplarea sublimului :
 
                            "Au izbândit aceste plaiuri - iată ! Îşi au de-acum zeiţa-ncoronată ."
                                    
Alpii  îmi par umbriţi de o istorie secretă pe care o presimt în aerului rarefiat la această altitudine de peste o mie de metri.


Constaţi că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poţi afla decât aici, în acestă combinaţie de realitate şi irealitate care-ţi restituie în oglinzi propria imagine îmbătrânită cu câteva veacuri...
 
 
"Noi am venit numai să dormim / Noi am venit numai să visăm / Nu-i adevărat,/ Nu-i adevărat/ C-am venit să trăim pe pământ " (cântec latin)      
 
                                 

vineri, 8 martie 2013

Lupta lui Iacov


                               "Există o singură plăcere, aceea de  fi viu, tot restul e mizerie.”
                                                        
                                                  (Cel care a scris această frază s-a sinucis.
                                                   Se  chema  Cesare Pavese. )
   
                                   

        Nu știu alţii cum sunt, dar eu, pentru a exista, trebuie să fiu mereu înconjurată de ceva care să mi se pară frumos și sfânt, muzică de orgă și mister, simbol și mit, am nevoie de sublim și nu voi renunţa la nimic. Acesta e punctul meu vulnerabil. Desigur, mai măreţ și mai corect ar fi dacă m-aș pune pur și simplu la dispoziţia destinului, fără pretenţii. Însă asta nu pot; e singurul lucru pe care nu pot sa-l fac: cine nu vrea cu adevărat decât propria soartă, acela nu mai are semeni, acela stă cu totul singur și nu are în jurul lui decât răceala infinită a spaţiului dintre lumi. Întelegeţi, acela e Iisus în Grădina Ghetsimani.
        Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii. Au existat martiri care s-au lăsat ţintuiţi pe cruce, însă nici ei nu au fost eroi, nu au fost izbăviţi, în schimb ei aveau pilde, aveau idealuri. Cine nu mai vrea decât destinul, acela nu mai are nici pilde, nici idealuri, nimic divin, nimic consolator nu mai are !
        Şi pe această cale ar trebui să se meargă de fapt. Nu trebuie decât să privim în noi înșine și să ne uităm în ochii mari și ficși ai imaginii destinului nostru: pot fi plini de înţelepciune, pot fi plini de nebunie, pot iradia dragoste sau profundă răutate, e totuna. Nimic nu trebuie ales, nimic nu trebuie vrut. Ai voie doar să te vrei pe tine însuţi , doar propriul tău destin.

                                      
                                   

joi, 7 martie 2013

The Nutcracker


 
        
        Ceaikovsky avea obiceiul să mănânce hârtii (chiar foarte importante, la Ministerul de Justiţie ) … din distracţie. De altfel, munca sa la Minister nu-i stârnea nici un interes, motiv pentru care a şi menţionat într-o scrisoare trimisă surorii sale: „au făcut din mine un funcționar, și încă unul prost“. Scriitoarea Nina Berberova îi justifică frenezia: „în el urca o dorinţă de a crea atât de violentă, încât doar imensa lui forţă de muncă îi permitea să şi-o satisfacă“ .
        Procesul de creaţie este ca şi muzica care se înalţă cu o rapiditate şi forţă extraordinară.  Dacă această emoţie a artistului care se numeşte inspiraţie nu s-ar opri niciodată, acesta nu ar putea trăi: „în momentele de lenevie, mă cuprinde o spaimă de a nu fi niciodată în stare să ajung la perfecţiune, o nemulţumire, o ură faţă de mine însumi. Gândul că nu sunt bun de nimic, că doar marea mea activitate îmi ascunde defectele şi mă ridică la rangul de om, în sensul profund al cuvântului, mă hărţuieşte şi mă chinuie. Ceea ce mă salvează este munca.“ (Ceaikovsky)
       Şi totuşi munca , cel mai adesea, este mediocră.
    
                                     

marți, 5 martie 2013

Ispita de a exista


                    "Măreţia omului constă în faptul că el este o punte şi nu un ţel la care să ajungi."

 
         Aud adesea : „E prea scurtă viaţa şi e păcat sa-ţi pierzi timpul”. Se zice  despre mine că aş  fi activă. Însă a fi activ, semnifică tot a-ţi irosi timpul, de vreme ce ajungi să te pierzi. Singura mâhnire care mă domină e aceea de a simţi scăpându-mi printre degete ca picăturile de mercur  acea nedefinită şi intangibilă clipă . Nu mă plâng, fiindcă privesc cum  renasc: în acest moment unicul meu regat e (în) lumea aceasta. Zefirul şi soarele, umbrele şi căldura  : de ce să mă întreb dacă acum oamenii nu suferă şi dacă nu moare ceva , din moment ce totul este încadrat în acest decor prin care văzduhul îşi debordează exuberanţa sosind în sprijinul compasiunii mele? Pot doar să spun, şi o voi spune chiar acum, că esenţial şi important e să fii simplu şi uman. Ba nu, cel mai relevant şi cel mai important e să fii adevărat, acest cuvânt înglobând totul, simplitate şi omenie.
      Şi oare cand sunt eu mai adevărată decât atunci când mă confund cu lumea? Încep să mă caut în abisul acestei lumini dacă îmi doresc să fiu eu însumi  (asumându-mi riscul că şi abisul se va reflecta în mine). Şi dacă mă străduiesc să pricep şi să savurez această delincventă plăcere care-mi dezvăluie secretul lumii, mă găsesc pe mine însumi  în adâncurile universului. Pe mine însumi, adica acea extremă şi copleşitoare emoţie care mă desprinde de decor.
     Eternitatea e chiar aici şi eu am nădejde în ea! Acum nu îmi mai doresc să fiu fericită, ci doar să fiu conştientă.
 
                                 

 

La Marquise


                                          
        Există anumite sclipiri ale spiritului şi întorsături de frază, există sentinţe în care, prin intermediul câtorva cuvinte puţine la număr, este reliefată şi cristalizată pe neaşteptate o întreagă mentalitate, o întreagă societate, o întreagă civilizaţie. Astfel sunt, prin excelenţă,  cuvintele rostite ”accidental” de Madame de Lambert fiului său: „mon ami, ne vous permettez jamais que des folies qui vous feront grand plaisir!“ - în treacăt fie zis, iată  cea mai înţeleaptă, mai realistă şi mai maternă vorbă din câte au fost vreodată adresate  unui fiu. Cât de logică, cât de necesară şi chiar omenesc dezirabilă este această atitudine: iată o idee asupra căreia am face bine să reflectăm!
       La urma urmei, virtutea este cel mai costisitor viciu: aşa trebuie să şi rămână !

luni, 4 martie 2013

Tentaţia apolinică


                           "Când ești pe pământ, poţi după voie să stai pe loc sau să înaintezi,
                                           când zbori însă, nu poţi decât să înaintezi."

   
 

         Visătorul de cuvinte își încearcă pentru ultima oară puterea creatoare. Nu știe ce să scrie și nici nu va afla decât în momentul în care va pune ultimul punct la sfârșitul ultimei fraze.  Cuvintele par a juca un “joc secund, mai pur”, atrăgându-l în imensitatea lor, copleșindu-l până la nefiinţă .
         Visătorul de cuvinte, eternul îndrăgostit de discurs, știe că, în momentul în care finalul va decide clipa, el va rămâne pururi captiv în labirintul creaţiei.Va retrăi la infinit experienţele personajelor sale, ale “fiinţelor de hârtie “ și le va reface drumul cunoașterii, într-o lume a eternităţii... Visătorul adevărat este un suflet singur. Şi pe măsură ce crește în ochii  celorlalţi, se cufundă tot mai mult în solitudine. Iar dacă  este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei.
         Visătorul de cuvinte intuiește în fiecare vers un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins, iar pentru aceasta e imperios să meargă mai departe decât ar fi crezut vreodată că ar putea ajunge, să iasă în “larg”, până când va rămâne cu totul singur, lipsit de orice sprijin.
         Visând pe aripile diafane ale Frumuseţii, ale sublimului, el plânge lacrimile celor care n-au putut să întâlnească stelele, punând în mișcare întregul suflet al omului prin acea forţă magică și unificatoare căreia i-am dat în exclusivitate numele de imaginaţie și spirit, de stranie euforie, de tainică imersiune în vis... Lumea, omul, natura, arta sunt ca niște poeme care comunică între ele, fără sfârșit, împrumutându-și taine din lumină și din melancoliile obscure.
 
                                          

                                          

vineri, 1 martie 2013

MENHIR


                                         “De-a pururi noi vom semăna cu Luna,
                                           Căci ochii noştri-i văd doar strălucirea
                                           Pe care Soarele i-o împrumută.”
                                                                                       Michelangelo

                                   
     
       Rostește  mereu ceea ce eu simt deja în drum spre el. Adesea aud de la el cuvinte care-mi sună ca niște răspunsuri ale subconștientului la întrebările arzătoare care mă frământă și în cele din urmă dragostea senzuală și cea rece ajung să se întrepătrundă. Acesta este, așadar, noul chip în care mi se arată destinul, lipsit de severitate, fără a mă mai însingura, nu, ci matur și plin de voluptate. La citirea unei cărţi avem de fiecare dată o nouă iluminare și e același simţământ ca și al unui sărut care te aruncă și mai adânc în tine însuţi.Tot ce este important și destin pentru mine, poate lua chipul lui și se poate preschimba în fiecare gând al meu și fiecare gând în el.
       Fie cu mine ce-o fi, sunt împăcată să știu că acest om există pe lume, că-i sorb glasul și că-i respir apropierea. Devină-mi Templu, Iubit, Zeu, numai de s-ar afla în preajma mea! El este o mare în care eu mă vărs ca un fluviu. El este o stea și eu însumi mă îndrept spre ea ca o stea și ne întâlnim și ne simţim atrași unul spre celălalt, rămânem împreună și ne rotim psihedelic pentru veșnicie unul în jurul celuilalt, în cercuri strânse și melodioase...
 

                            

A man who wrote poems with a piano


                 “Cine n-a dorit niciodată distrugerea muzicii, acela n-a iubit niciodată muzica.”
 
 
       Muzica mă face contemporană inimii şi dacă e adevărat că Arta învinge Timpul , atunci se poate spune că el este evadarea mea din rigoare, raţia mea de libertate, deşi nu cunosc alt geniu care să fi exprimat cu mai mult patos drama căderii în timp şi nostalgia paradisului pierdut.În scurta sa viață , extraordinara putere de muncă, în trupul lui plăpând şi bolnăvicios, dovedește certitudinea geniului ce-și cunoaște menirea: sufletul lui este aristocratic până în cele mai adânci reflexe. Nici un alt compozitor nu-mi comunică o delicateţe şi un cavalerism în grad atât de înalt, muzica și fiinţa lui oglindindu-se perfect, una reflectând-o pe cealaltă.  
       Îndurerat de căderea în timp, el n-a văzut decât veşnicia (e singurul care mă face să regret eroarea lui Adam). Cu el, melancolia nu e altceva decât eterna fericire de a fi trist: o tragedie angelică este toată muzica sa.
      Însă nostalgia, mai mult decât orice, ne dă fiorii imperfecţiunii noastre...Iată de ce cu Chopin ne simţim atat de puţin dumnezei :
 
                                  
 
 
Astăzi se împlinesc 203 ani de la naşterea sa.
 
 
                            

marți, 19 februarie 2013

CALYPSO


                                      Sunt o individă cooperantă, din când în când, mor.

 

       Da, sunt prezentă. Şi gândul care mă izbeşte fix în această clipă e că nu pot merge mai departe. Ca un om închis pe viaţă şi pentru care totul este actual. Dar şi ca un om care realizează că maine va fi la fel ca azi şi ca toate celelalte zile. Fiindcă a căpăta conştiinta prezentului  înseamnă a nu mai aştepta nimic.
      Dacă exista peisaje care exprima stări sufleteşti, acestea sunt, fără dubii,cele mai vulgare. Şi urmăresc de-a lungul acestui ţinut ceva ce nu e al meu, ci vine de la el, un oarecare gust al morţii, ce ne e comun…Vântul  mă ciopleşte după chipul arzătoarei goliciuni care mă-nconjoară şi niciodată n-am simţit atât de adânc desprinderea de mine însumi şi prezenţa mea în lume: presimţirea citadină a Buzăului care se iveşte glorios în zare, autostrada  razvrătindu-se a încrâncenare, munţii palizi ce împresoară oraşul, zvâcnirile sângelui meu care se contopesc cu bătăile sonore ale uriaşei inimi a firii…
    Neliniştea se naşte în inima celor vii, însă pacea va coborî  în  această inimă vie: iată toată credinţa mea.  Pe măsură ce ziua se scurge şi zgomotele şi luminile pălesc sub cenuşa ce cade din cer, părăsită de mine însumi, mă simt  lipsită de apărare  împotriva  forţelor latente care, în mine, spun NU :
 
                                         

                                               

 

duminică, 17 februarie 2013

Donjuanismul

                                          
                                                      " Speak softly, Love ! "
 
                                        
 
         Dacă ar fi suficient să iubim, totul ar fi mult prea simplu. Dar, cu cât iubim mai mult, cu atât se amplifică şi absurdul ... Şi cât ne intrigăm (sau ne amuzăm, cu acel râs complice care umileşte ceea ce admiră) de cuvintele lui Don Juan şi de fraza, mereu aceeaşi, pe care le-o serveşte tuturor femeilor. Dar nu din lipsă de iubire aleargă Don Juan din femeie în femeie. Dacă părăseşte o femeie, nu înseamnă deloc că n-o mai doreşte. O femeie frumoasă e întotdeauna dorită. Dar el doreşte o alta, ceea ce nu-i acelaşi lucru. Astfel, Don Juan n-are în gând să „colecţioneze"femei, ci el epuizează un număr cât mai mare şi, o dată cu ele, şansele sale de viaţă: a colecţiona semnifică a fi capabil să-ţi accepţi trecutul. Însă, el refuză regretul, ca pe o altă formă a speranţei.
        Iată „crima” lui şi înţelegem acum de ce oamenii care cred în lumea de apoi şi în eternitate invocă pedeapsa asupra sa, el ajungând la o ştiinţă fără iluzii, care neagă tot ceea ce ei afirmă: cunoaşte  iubind şi epuizând , cucerind şi posedând .(De altfel, există o semnificaţie profundă în cuvântul „a cunoaşte" aflat la loc de cinste în „Cântarea Cântărilor” din Scriptură, denumind actul dragostei.)
         Aşadar, tocmai fiindcă iubeşte femeile cu aceeaşi pasiune şi ardoare şi, de fiecare dată, cu toată fiinţa, simte nevoia să  repete  această dăruire.  De aici derivă şi speranţa fiecăreia de a-i da ceea ce nici una nu i-a mai dat. Dar, de fiecare dată, femeile se înşeală amarnic şi reuşesc doar să-l determine să simtă necesitatea acelei „repetabilităţi”. „În sfârşit, jubilează una dintre ele, ţi-am dăruit dragostea!"...De ce să rămânem uluiţi cînd Don Juan îi răspunde zâmbind  ironic: „în sfârşit? Nu, ci doar o dată mai mult."  
        Spuneţi-mi voi, oare de ce trebuie să iubim rar, pentru a iubi mult?


                                       
 

sâmbătă, 9 februarie 2013

Oase plângând


                        ” Ai căutat cea mai grea povară și atunci te-ai regăsit pe tine însuți.”

                             

       Dacă e valabil  că unicele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut, atunci ştiu cum să denumesc acest sentiment compulsiv şi inuman  care-mi domină  astăzi ȋntreaga fiinţă : acele clipe se întorc, duioase, calme şi grave, la fel de pregnante, la fel de copleşitoare - poate pentru că e noapte, poate pentru că e ora cea tristă şi pentru că un fel de dorinţă difuză, incertă pluteşte în văzduhul nocturn... Fiindcă din acele momente  pe care le invoc din abisul uitării s-a conservat mai cu seamă amintirea intangibilă a unei trăiri divine , a unei clipe ȋnlănţuite ȋn povara eternităţii... Iubim suavitatea debordantă a  unui gest, idealul ochilor ȋn care ne adâncim, modul în care farmecul şi delicateţea unei flori se potriveşte ȋntr-un peisaj... E singurul lucru veritabil în mine, dar o aflu întotdeauna prea târziu. Cineva mi-a spus odată: „E atât de greu să trăieşti". Şi încă îmi amintesc de tonul acelor cuvinte. Altădată, el mi-a reproşat lamentabil: „Cea mai mare greşeală rămâne  aceea de a-i face pe ceilalţi să sufere". Când totul s-a sfârşit, s-a stins şi pofta de viaţă. Oare asta să fie fericirea ?
       Meditând nostalgic asupra amintirilor, învăluim totul în acelaşi veşmânt discret, iar moartea ne apare ca un fundal în tonuri stinse. Ne aplecăm îndelung asupra noastră înşine. Ne conştientizăm suferinţa şi ne iubim şi mai mult. Da, poate asta e fericirea: (com)pasiunea faţă de propria noastră nefericire.

                               

duminică, 27 ianuarie 2013

Apologia crimei

                             
                                              
                                           “Find what you love and let it kill you”
 
                                                                            (Charles Bukowski)


           Deși nu obișnuiesc să abordez acest gen de “confesiune”( mult prea  personală și subiectivă), de astă-dată însă, mă simt imboldită de o necesitate sufletească și morală de a o face.  Încep prin a nuanţa o convingere pe care mi-am asumat-o poate mult prea devreme și anume aceea că dragostea nu trebuie niciodată să roage și nici să pretindă. Dragostea trebuie doar să aibă puterea de a se lămuri asupra ei însăși...
        ...N-a avut loc nicio ceartă, nici o scenă între noi, nici o ruptură și nici măcar un bilanţ. I-am spus doar un singur cuvânt, aparent inofensiv, însă era chiar în clipa în care între noi o iluzie se spărgea in cioburi colorate. Nu mă auzise niciodată vorbind astfel și eu însumi am simţit cu rușine și spaimă că săgeata pe care am tras-o asupra lui și care-l lovi drept în inimă fusese luată din propria sa cameră de arme, că reproșurile pe care l-am auzit din când în când făcându-mi-le pe un ton ironic, i le aruncam acum cu răutate într-o formă tăioasă.
          Stiam că astfel arătasem spre o reală slăbiciune, spre necazul și rana lui. Atinsesem punctul în care el se îndoia de sine însuși și dintr-o dată am simţit în adânc: tocmai ceea ce acest băiat fusese pentru mine și îmi dăduse  nu putea fi pentru el însuși și nu-și putea da. Mă purtase pe un drum care avea să-l depășească și să-l părăsească și pe el, călăuza. Nu mi-a spus decât atât: ”Te înţeleg foarte bine. Ai dreptate. Mă rog…cât poate avea dreptate un om faţă de celalalt.” Vorbea foarte calm, însă am distins clar durerea rănii pricinuite. M-am așezat lângă el, am privit fără ţintă și am tăcut amândoi simţind, cu fiecare clipă, cum se îndepărtează și cum se stinge ceva sublim, aproape hierofanic, ceva care n-avea să mai revină nicicând.
          Prin faptul că el recepta atât de tăcut lovitura mea, prin faptul că tăcea și lăsa dreptatea să fie de partea mea, prin faptul că dădea gestului meu ostil greutate de destin, că pentru el devenise o instanţă,o fatalitate, mă făcea josnică în propriii ochi, făcea ca ingratitudinea și nesocotinţa mea să fie de o mie de ori mai pregnante.
          Când am lovit, am crezut că voi nimeri un băiat puternic și capabil a se apăra, iată că era un om nesigur, vulnerabil, un tânăr lipsit de apărare, care se preda, tăcând.
          O, și cât îmi dorisem atunci să se fi supărat, să se fi apărat, să ma fi atacat ! N-a făcut nimic din toate astea, toate a trebuit să le fac eu însumi, în adâncul meu. Dacă ar fi putut, ar fi surâs. Faptul că  n-a putut mi-a dovedit cel mai  limpede cât de tare îl lovisem.

                                               


luni, 21 ianuarie 2013

ANTARCTICA

   

         Pe acest ”tărâm” nesupus uitării, nesupus amintirii, NU SE VORBEŞTE. E prima lecţie pe care o înveți stând aici. Nimeni nu pune sub semnul întrebării regula, dar bănuim cu toții de ce există. Ar fi prea dureros. Să rostești cuvântul. Să-l molfăi între dinți puțin înainte de a îl spune. Să te auzi. Să fi auzit.În patima vidului alb, doar zâmbetul rece al gheţii înfiorate mai însufleţește cristalizarea măreaţă și funebră a gândului: o piele mereu dureroasă, un Orfeu fără a sa liră, un iris mereu incendiat, aripa mereu frântă a îngerului căzut. Asemenea unei adieri de vânt care nu se oprește pe niciun obraz, asemenea unei iubiri insuficiente ei înșiși, absenţa pare a fi mereu altundeva: doare și cerul, doare și oxigenul, doare necesarul. Doare vicisitudinea și imboldul biologic de a respira dintr-o prejudecată. Din „dor”, revolta sângelui capitulează...
     ...Fiindcă uităm adesea cine suntem, ne-ar fi mai ușor să suportăm această stranie exuberanţă a neantului ce ne poartă lent,dar inevitabil către un final obscur de gheaţă :


                                     

                                                
 


 
                                                 
           

luni, 14 ianuarie 2013

Lumea devine vis, visul devine lume

                  
                                          “Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele.
                                            Şi scurta noastră viaţă o întregeşte-un somn” 
                                                                                               Shakespeare 

        
                                                 
           
                    
            Viaţa pare într-adevăr un vis, dar e de o concreteţe extraordinară. Ea nu se naște odată cu timpul, ci mai ales odată cu spiritul, este o barcă ce poartă omul pe ape la nesfârșit, după bunul plac, după propria voie. Se aseamănă cu pânza lui care cuprinde imagini în linii, curbe, în valuri. Totul depinde de cum dorește Omul să o vadă. Fiecare făptură se dovedește a fi jumătate zeu, jumătate om. În definitiv, e alcătuit din trup și din suflet. Şi pentru ambele trebuie să trăiască. Dar decizia dacă vrea să se împlinească spiritual ori ontologic în mai mare măsură îi aparţine.
            Dacă dorește să-și vadă propria existenţă “printre lacrimi ”, întocmai cum se întâmplă în "Livada de vișini” a lui Cehov, adică să-și acopere privirea de un val de ceaţă sau să privească prin culori pure, lipsite de ambiguitate sau tonuri neutre este de asemenea decizia lui. Poate că fiecare face parte din visul altcuiva, poate că destinul fiecăruia nu face altceva decât să reitereze, sub o formă sau alta, destinul omului care își caută locul în sine, în lume, în Univers. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti despre cum iubim, cum ne  târâm către Cer, către sine, către pereţi şi către ferestre, către toate iluziile pe care nu mai avem chef să le trăim atunci când devin realitate, despre faptul că putem uda trandafirii cu lacrimile noastre doar ca să simţim înţepătura dureroasă a spinilor şi sărutul vindecător al petalelor, despre timpul care “se subţiază”, ca o clepsidră foarte strânsă în talie, despre pământul care, ca un cub de zahăr, se topeşte într-o cafea mult prea caldă sau mult prea rece. Ca toate loviturile pe care le primim.   
           E vorba de un paradox.  Fiecare ştie că, odată intrat în mirifica lume a visului şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ?  Sau este una dintre acele minuni zilnice, aproape insesizabile, spre care te poate ghida  aripa lipsită parţial de pene a îngerului căzut, care se uită la tine şi îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....

                                            

                                 

                                 

                                  

vineri, 11 ianuarie 2013

Iubiţi-vă pe tunuri !


                                       
                                “ Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi ”
                                                                                           

            Oare toată pasiunea nebună din noi nu este atȃt de puternică încȃt, în culmea celei mai groaznice deznădejdi, să ne avȃnte în conştiinţa propriei noastre misiuni?
            Viaţa nu e un spectacol şi nici un joc. În lumea în care unii mor fără să fi cunoscut victoria, în care  unii se sacrifică din disperare, iar alţii urcă din iubire toată scara renunţărilor, în această lume în care nedreptăţile sunt eterne, în suferinţele arzătoare şi infinite, mai putem zâmbi şi ne mai putem juca, mai avem dreptul să facem numai consideraţii?  Nu-ţi vine mai bine să renunţi la cărţile pe care le citeşti, la toate ideile de bibliotecă, la gânduri şi la visuri, pentru a te înregimenta într-o cruciadă împotriva tuturor nedreptăţilor umane, împotriva a tot ceea ce a rezultat din obrăznicia şi ignoranţa omului, împotriva a tot ce nu e puritate, dezinteresare şi eroism? Astfel, ar trebui sa fim treziţi de o pasiune nebună pentru tot ce e pur şi nefalsificat, să plecăm într-o cruciadă împotriva putregaiului uman, împotriva tuturor idealurilor moarte care ne înăbuşă elanurile şi împotriva tuturor formelor care apasă misiunea noastră.
            Dar ce sa mai spui despre o ţară în care distincţia pare că se măsoară după gradul de neparticipare? ! Dacă romȃnii nu vor recȃştiga inocenţa participării la lucruri şi acea sensibilitate faţă de fiinţă, ei vor continua a crede că trăiesc, cȃnd în realitate nu ştii dacă se tȃrăsc sau plutesc.
            Am disperat prea mult pentru a  nu  ne consuma în flăcările unei credinţe.
            De altfel, de ce să nu fim mȃndri de frenezia noastră, de apocalipsul nostru intern, de pornirea noastră pasionată ,de ardoarea noastră eroică ? De ce să nu ne bucurăm cȃnd văpăile dorinţelor noastre de sacrificiu înving tristeţile, bolile sau măruntele noastre resemnări ? Renunţări, da ! dar nu resemnări. Cine  renunţă  înseamnă că are prea mult de dat; cine se resemnează n-are nici măcar ce primi !
                                         
 (Manifestările din Piaţa Universităţii, ianuarie 2012)
                                        

duminică, 6 ianuarie 2013

I s-a spus simplu: EMINESCU

 
 

           ,,Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” - astfel îl descrie Caragiale  pe „Luceafărul poeziei romȃneşti”.

            Studiul critic al lui Titu Maiorescu din 1889, care,încă din liceu(cȃnd îl studiam la orele de limba şi literatura romȃnă) mie mi s-a parut  memorabil prin previziunea finală asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este  o primă încercare în critica literară romȃnească de a contura un portret moral şi intelectual al lui Mihai Eminescu: "Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plȃngerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma cea mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţămȃnt estetic, iar nu cu o amărăciune personală."                   
            Eminescu făcea totul cu o seriozitate şi o competenţă intelectuală ieşită din tiparele obişnuite: "era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditȃnd, scriind", "lipsit de orice interes egoist", toate aşezate sub semnul unei seninătăţi abstracte.
            Rememorarea unor scene de la ,,Junimea”  relevă detaşarea olimpiană cu care îşi prezenta propria creaţie, după ce lucrase în nenumărate variante la ea: "Cȃnd venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi caştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutȃnd mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gȃndit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mȃnă şi să-1 dea la «Convorbiri literare»".  Versurile lui Eminescu arată "profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului romȃn."
           Poeziile celebrului poet romantic sunt străbătute de un fior transcendent, pentru că descoperă, în mod obiectiv, un adevăr esenţial asupra amorului, asupra realitaţii naturii sau a simţămȃntului naţional.  Eminescu valorifica "povara suferinţei mute prin farmecul exprimării".Astfel, concluzia criticului nu poate fi decȃt una singură, remarcabilă prin adevărul ei de necontestat, confirmat peste timp: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cȃt se poate omeneşte prevedea, literatura poetică romȃnă va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pȃnă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmȃntului cugetării romȃneşti."
            În ceea ce mă priveşte, cea mai mare dezamăgire, dacă îmi este permis un termen ca acesta, cea mai mare dezamăgire rezidă în faptul că marele nostru poet nu a lăsat posterităţii destul material care să vorbească despre omul Eminescu. Dar, cum mă gândeam mai curând, Eminescu trebuie  simţit  prin  piele,  să-i  atingi  poezia cu cele zece degete ale mâinii, altfel, e în zadar. În fond, o lecţie pe care am învăţat-o citindu-l (deşi nici termenul acesta nu ştiu cât de concret şi de corect exprimă experienţa eminesciană) este că orice zid este, de fapt, o uşă.  Cu toate acestea, se găsesc fragmente, ca cel pe care am să-l citez aici, în care îl regăsim pe Eminescu scriind rânduri ce nu erau menite posterităţii, caracterizate printr-o tulburătoare sinceritate:

 
          La 20 de ani mi-am împins trufia până a mă crede “geniu pustiu”, neputând adânci, tinerii înlocuiesc intensitatea prin extensiune şi putreziciunea gândirii, prin divagaţiune. Nici o notaţie exactă, ci numai găunos patetic romantic; demoni, îngeri şi genii; eroi frumoşi, perverşi şi diabolici; femei divine, bolizi de basme pueril. Pe mormântul tinereţii aruncam cei mai poetici trandafiri ai amintirii; pentru ce, deci, scuturându-şi giulgiul, s-a mai înălţat pentru mine palidul sol al dureroasei mele dezorientări literare?




 

 

 
         

marți, 1 ianuarie 2013

Faţa și reversul

                                            
                                              “Nu știţi oare că noi vom judeca pe îngeri ?”
                                                                                   
                                                                              Epistola  Sf. Pavel către Corinteni

 


         “Nu poţi iubi viaţa fără să  fii dezamăgit și deznădăjduit în faţa vieţii”, am gândit, nu fără sarcasm și emfază, în acea vreme și nu știam în acel moment ce mare adevăr spuneam.  De atunci însă, m-am maturizat și  am aflat multe despre mine; am trecut prin multe, cunoscându-mi slăbiciunile și aproape toate  limitele. Am aflat mai puţin despre fiinţe, pentru că sunt mai curioasă cu privire la destinul lor decât la reacţiile lor, iar destinele se repetă. 
         Am mai înţeles că  e  imposibil să te bucuri de tine însuţi; știu bine asta în ciuda faptului că am fost minunat înzestrată în acest sens. Dacă singurătatea există, lucru de care nu sunt sigură, avem dreptul ca, din când în când, să visăm la ea ca la un paradis. Şi eu am uneori un astfel de vis, ca toată lumea. Dar doi îngeri liniștiţi nu m-au lăsat niciodată să intru; unul are chipul unui prieten, celălalt are chipul unui dușman. Da, știu toate acestea și am mai învăţat – sau aproape am mai învăţat -  cât de scump se plătește iubirea.
        Oare cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare ?  Dacă ascult glasul ironiei cuibărite în adâncul lucrurilor  ( această “garanţie a libertăţii” despre care vorbea Barrès), ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici și limpezi, îmi spune:    “ Trăiește ca și cum….” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată știinţa mea.

  
                                                        Melodramma-Andrea Bocelli