miercuri, 5 iunie 2013

Minune

                       
                           „Fiecare bloc de marmură ascunde o statuie.”   (Michelangelo)
           
 
        Minune. Încă  de  la  început  cuvântul  are  aerul  a  ceva  nepământean, având conotaţii atât spirituale , cât  şi  religioase . Minunea  e  salvarea  din  situaţia de  criză  într-un moment  în  care  totul  pare  pierdut . O  minune  te  înalţă : îţi deschide  aripile  dându-le  speranţă , iar speranţa  te  ridică  pe  o altă  treaptă  a  sinelui şi  a  spiritualităţii.   
       Minunile  sunt  de  multe  ori  prea mici  pentru  a  fi  observate . Sunt  în  sentimente  precum prietenia  şi  iubirea  şi  în  acte  cum  ar  fi  iertarea.  Minune   e  acel  ceva  care  îţi  apare  în  cale  în  fiecare  zi  şi  care , dacă  reuşeşti  să-l  observi , te face să  te  simţi mai  bun  şi  mai  deschis  faţă  de  toată  lumea . Minunea  e  granula  de  speranţă  care , dacă  o  înglobezi , se  transformă , de  la  caz  la  caz , în funcţie  de  necesităţile  fiecaruia , în  putere , tărie  de  caracter ,  perspicacitate , pragmatism , delicateţe  sau  căldură . Fiind  doar  mici  granule  şi  găsindu-se  pretutindeni  în  jur , sunt  trecute  de  obicei  cu  vederea  sau  luate  drept  normalitate . Uneori  e  nevoie  de  un  înger  care  să-ţi  cadă  în cale  pentru  a  le  vedea ....
        După  ce  le  vezi ,  totul  devine  simplu ; observând  un  mic  detaliu  în  exterior,  devii  mai  preocupat  de  tine  însuţi , de   propriul  eu, pe  care  începi  să-l  explorezi . Cu  cât  cauţi  mai  mult  şi  afli  mai  multe , văzând  parcă  atingerea  din  clipă  în  clipă a esenţei, cu atât realizezi că ştii de fapt mai puţin. O dată conştientizat acest lucru, că omul e mult prea complex pentru a putea fi limitat prin câteva insuşiri, devii mult mai maleabil, lucru valabil şi în cazul Artei, al literaturii. Sinele nu mai e ceva rigid, convex, care să respingă imaginarul şi sublimul dintr-un tablou, o melodie sau o carte, ci se pliază pe acestea. Tema din literatură şi vocea interioară se lichefiază amândouă  şi se preling una pe alta, înglobând fiecare ceva din cealaltă, parte imposibil de detaşat de sinele care încearcă să îşi revină la loc după eliberarea, uneori forţată, din universul cărţii.
        E ca în cazul fenomenului de catharsis din timpul vizionării unei piese de teatru: rigiditatea eului este lăsată la o parte şi partea pragmatică a acestuia este înlăturată total, pentru a fi completat cu ceva din eul personajelor. Deşi la început renunţarea e uşoară, detaşarea, odată ce ai pătruns complet în lumea cărţii, nu va mai putea fi totală la ieşire, sinele nemaiputând să se lase îmbrăcat perfect în cochilia abandonată la început .
       E vorba de un paradox.  Fiecare ştie că, odată intrat în această lume şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ?  Sau este una dintre acele minuni zilnice, aproape insesizabile, spre care te poate ghida  aripa lipsită parţial de pene a îngerului căzut, care se uită la tine şi îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....
 
 
                                  

                                                                                               

vineri, 31 mai 2013

Cămăşi călcate


                                “O, erai un om frumos,/şi subţire, foarte palid !…/Printre ochii tăi curgea/
                      un mănunchi de aripi albe,/ parcă cineva pe sus/ cu o coasă retezase/ din spinarea lui Isus/ aripe melodioase…/ Tu treceai mânjit pe aripi/şi cu pene şi cu fulgi./ Unde eşti tu  cel de-atuncea/ unde fugi ?”


                                                  

       No one kills the children anymore.

      "Bolnavilor, lăsaţi instrumentarul de tortură acasă, nu la asta mă refer. Bun, ca să clarific situaţia, îmbălsămat într-un patetism desfrânat, mă gândeam la traseul ăla din cărămizi galbene pe care copiii sunt obligaţi să meargă spre tărâmul împlinirii (Vrăjitorul din Oz a murit mâncat de molii, încetaţi, nu vă mai gândiţi la el, ce naiba!). Apoi am luat gândul ăsta pervers la puricat.

       Copil = (egal) de când devine conştient de sine creatura umanoidă, mai exact când îşi găseşte limitele corporale şi se preia (sau acceptă) ca entitate distinctă de colţul mesei sau de piciorul mamei, până când îşi dă seama că ceva nu e în regulă sau moare.

      Cărămida galbenă = (egal) unitate convenită în cadrul unui sistem internaţional ca fiind doza standard a iluziei. Simt nevoia să dezvolt aici, cine ştie ce cârcotaş analist aşteaptă după colţ. Fiecare cărămidă e câte un „trebuie” punitiv sau semi-punitiv aruncat înaintea copilului, de parcă nu ar fi fost de-ajuns că s-a lovit de toate cele ca sugar. „Trebuie-le” e schilodirea preferată pentru trecerea pulsiunilor sub tăcere. Astfel, aşază-te, copile, în linie, nu mai scărpina tendinţa la bube!

      Împlinire = (egal) – de abia de aici încep problemele explicative, dar să încerc – starea dorită de fiecare, privită ca fiind finalitatea frunţilor mustind a sudoare. Cotidianul a pus semnul de egalitate între împlinire şi putere financiară personală puţin cam prea des, până când am simţit că mi se face cald în halatul meu de dictator. Abcesul avea nevoie de incizie, astfel încât m-am dus la primul supermarket după un bisturiu. Cu bisturiul în buzunarul de la piept am purces la tăiere. Să existe împlinire departe de portofel? Eu cred că da, fiindcă, dacă nu ar fi fost, noi am fi devenit proprii arhitecţi ai labirintului pentru rozătoare în care am intrat nestingheriţi (vezi apariţia monedei – exerciţiu metafizic). Din postura mea de diletant prefer să asemuiesc împlinirea cu liniştea – cea din urmă devenind copilul trecut sub tăcere şi neridicat de taică-su din ţărână. Acum, pentru a nu vă strica un exerciţiu atât de frumos, precum e introspecţia, dându-vă explicaţii pentru alegerea mea, vă las cu atât. Pace vouă!"
 
                                              
 

miercuri, 22 mai 2013

Memento mori


                                                     

            Mă uimeşte întotdeauna gȃndul că, deşi suntem oricȃnd gata să despicăm firul de păr în patru în legătură cu alte subiecte, avem extrem de puţine idei despre moarte. Moartea e un bine sau un rău; mă tem de moarte sau o chem (spun ei). Dar asta e şi o dovadă că tot ce-i simplu ne depăşeşte. Ce-i albastrul şi ce poţi gȃndi despre albastru?  La fel se întȃmplă şi cu moartea. Despre moarte şi despre culori nu ne pricepem să discutăm. Un om tânăr priveşte lumea în faţă. N-a avut timp să şlefuiască ideea de moarte sau de neant, la a cărei grozăvie a meditat totuşi îndelung. Îmi spun: voi muri, dar asta nu înseamnă nimic, de vreme ce nu ajung s-o cred şi de vreme ce nu pot avea decȃt experienţa funestă a morţii celorlalţi. Sunt invidiosă, pentru că iubesc prea mult viaţa ca să nu fiu egoistă.  Într-o bună zi, culcată în pat, voi asculta poate cum mi se va spune: "Eşti un om curajos şi mă simt dator să fiu sincer faţă de tine: trebuie să-ţi spun că vei muri"; să fii aici, cu toată viaţa ta în mâini, cu toată teama curgând prin vene şi cu o privire de idiot. Ce însemnătate mai poate avea restul ? Valuri de sânge încep să-mi zvâcnească în tâmple şi mi se pare că aş zdrobi totul în jurul meu. În ceea ce mă priveşte, în faţa acestei lumi nu vreau nici să mint, nici să fiu minţită. Vreau să fiu lucidă până la capăt şi să-mi privesc cu ochii larg deschişi atât viaţa, cât şi sfârşitul ei, plină de sfidare şi de in­vidie. Mi-e teamă de moarte în măsura în care ea mă des­parte de lume, în masura în care mă leg de soarta oamenilor pe care îi iubesc, în loc să contemplu cerul care dăinuie.
           Dar oamenii mor, în ciuda voinţei lor, în ciuda decoruri­lor lor. Li se spune: "Când te vei vindeca...", şi ei mor. Nu vreau asemenea vorbe. Căci dacă există zile când natura minte, există altele, cum e cea de astăzi, când ea spune adevărul. Tocmai m-am întors de la înmormântarea unui om care a cucerit inimi cu sufletismul şi generozitatea lui, un om care mi-a fost un foarte bun coleg timp de 8 ani de zile. Mai ales la astfel de „evenimente” mă întrec pe mine însumi. Într-adevăr, excelez. Şi totuşi singurul lucru esenţial  pentru mine atunci era acel om din faţa mea, greu ca pământul, care prefigura propriul viitor.
          Acolo, sub pansamentul abia înroşit al cerului, mă uitam cum nişte vlăjgani îmi înhumau colegul la o adâncime de trei metri. Niciodată nu dau greş când arunc în groapă floarea pe care mi-o întinde o mână mânjită de lut. Cucernicia mea este precisă, emoţia exactă, ceafa înclinată tocmai cât se cuvine. Dar nu am niciun merit: aştept.
          Zgomotul  sicriului în pământ este ceva extrem de grav.

          R.I.P   Iliev Dănuţ


marți, 7 mai 2013

Nihilism și natură


                                          « In magnificentia naturae resurgit spiritus »

                                                

         Începi să te îndoieşti de ”viitorul” tău , cȃnd îţi dai seama  că nu mai poţi trăi fără natură . Căci printre flori, arbori și mări te poți război cu Dumnezeu , dar cu greu te-ar mai interesa un sigur om. Nu că natura ar fi sursa mizantropiei , dar ea adȃncește în noi un anumit dispreţ  faţă de oameni pe care contactul cu ei îl dezvoltă din copilărie și se intensifică paralel lucidității .
         Orice peisaj te scoate din timp și natură , nefiind altceva decȃt o evadare din  temporalitate . De aici, senzația stranie, de un indefinibil plăcut și chinuitor, că nimic n-a fost niciodată, de cȃte ori ne abandonăm acestui vis al materiei, care e natura .
         Priviți un arbore într-o zi imobilă, cu soare și cȃnd frunzele par broderii ale unei inimi în primăvară și veți înțelege că toate problemele devin fade în fața creșterii indiferente a naturii, a inconștienței ei, în afară de care totul e durere, blestem și spirit. Cine n-a invidiat niciodată plantele nu ştie ce înseamnă teroarea conştiinţei . Căci, slăbicunea pentru natură pleacă din oroarea de conștiință . Spiritul nu-ți mai spune nimic și iubești atunci lipsa de întrebări și de răspunsuri a plantei .
      Spre ce ni se înclină inimile în dragostea de natură? Spre somnul ei. Nevoia de a uita teroarea...Și somnul naturii este legănarea primordială, iresponsabilitatea cerului sau fericirea de a nu ști nimic. Între flori și arbori, cunoașterea e un păcat ; sub un azur vesel , un atentat. Fiindcă dragostea de natură nu e în fond decȃt regretul ei . Cu cȃt cineva trăiește într-un grad de conștiință mai redus , cu atȃt o iubește mai puțin . Astfel, un inconștient nu remarcă peisajul, fiindcă nu se poate disocia de el. Și așa orice om fericit. Ce să caute el în natură ? Dar el nu n-are nevoie de regăsire. Proștii și fericiții nu descind din Adam ...
     Nietzsche spunea undeva : ” Ai căutat cea mai mare povară și atunci te-ai regăsit pe tine însuți”.  Iubesc natura acei ce înţeleg şi simt acest lucru ...
     Ceea ce te determină ca între oameni să faci ceva este prezența afectivă a timpului. Nu poți lăsa să se scurgă timpul pe lȃngă tine. Și atunci devii activ din convingere. Cine trăiește în timp trebuie să fie victima lui, fiindcă el n-ar mai fi timp dacă n-ar înghiţi şi distruge totul. Nu simțim uneori nevoia de a-i face concurență, de a ne lua la întrecere cu timpul?  Începi să înţelegi ce e veşnicia cȃnd te afli singur în fața naturii .
     Orice peisaj ne face să uitam că există un ”cȃnd”, un ”atunci”, că au fost date odată clipe sau că am fost capabili de viciul de a fi fericiţi în timp. Natura nu poate fi gustată decȃt ca un amestec de paradis și cimitir: “nimic n-a fost niciodată” este șoapta care ne mȃngȃie în amurguri şi uneori soarele ne-o scrie, în toiul zilei, pe un infinit albastru . Amurgurile ne dezvăluie, însă, toate echivocurile vieții și agonia falsă a oricărui amurg este un suprem echivoc.
      Dezgustul de om te face să iubești natura . Așa apare ea în rolul de consolatoare. Astfel, rostul ei este să ne închidă rănile, să ne vindece de contactul cu omul: dezinfectați odată, putem porni la alt drum, pe care nu trebuie să ne urmeze nimeni. Dacă în natură ar exista o simplă dovadă de cunoaștere, ea n-ar trebui să ne mai intereseze, fiindcă ar înceta să mai fie un leagăn al uitării. Unde ne-am mai răcori groaza și chinul lucidității ?
       Natura te invită la o înmărmurire parfumată și aeriană, la un extaz fără lacrimi și la o voluptate cu amintiri de dincolo de lume. Și în acest mod, nu te mai simți legat de nici un obiect și nu mai poți să crezi în nimic ce nu ar fi desprinderea ta de fire. Adesea îţi doreşti o mare înfrȃngere în viaţă, pentru ca să poţi gusta din plin ce rost are natura ca un cadru de consolări. Poate că avem prea multe amurguri în inimă, de căutăm natura pentru umbrele ei. Viața are ceva din isteria unui sfȃrșit de primăvară. Un sicriu spȃnzurat de stele, o nevinovăție putredă, un viciu floral . Amestecul acela de cimitir şi paradis.
      Revelațiile Durerii : Emil Cioran


vineri, 26 aprilie 2013

„ Iisus plângea.” Ioan 11:35


          "Firea dublă a lui Hristos - dorinţa fierbinte, atât de umană, de supraumană, a omului de a ajunge până la Dumnezeu -a reprezentat dintotdeauna pentru mine o taină profundă şi de nepătruns. Principiul meu - chin şi izvor al tuturor bucuriilor şi mâhnirilor mele din tinereţe şi până astăzi - a fost lupta neîncetată şi cruntă dintre spirit şi trup... Sufletul meu este arena, unde s-au întâlnit şi s-au înfruntat aceste două oşti."

                                                    Nikos Kazantzakis ( în romanul  "Ultima ispită a lui Hristos")
 
                                
 
         Mă atrage ispititor de mult  zbuciumul, nesiguranţa, agitaţia  individului Iisus. Pentru mine nu e deloc important dacă Iisus e sau nu, fizic, fiul lui Dumnezeu, dacă a înviat, sau nu, fizic, ci e suficient că El există ca model,  ba mai mult, cred că  porţile raiului şi cele ale iadului sunt alăturate şi identice: Adam piere în Rai,  iar Lot se mântuieşte în Sodoma... Vizualizez deja totul în format avi: miei şi cuţite, demenţa din trafic şi hoardele barbare din magazine, finii care-şi aduc subit aminte de naşi; la fel şi viceversa, sms-urile standard cu “Fie ca…”  sau cu “ să ne deschidem inima ca să intre lumina sfântă”( de ce ar fi închis în restul anului?) trimise întregii agende telefonice sau pe grup, iepuraşele sexy şi roşii din cluburile de noapte, popii moralişti şi predicile lor nesfârşite, reuniunile demonstrative ale familiilor în jurul meselor “cu bunătăţi”. Doar trebuie „celebrat” Hristosul Înviat, scheletele trebuie dezgropate, iar locul propice pentru asemenea mementouri  este, bineînţeles, tot în jurul mesei, de pe care se revarsă hălci de cărnuri. Târârea mesei printr-o poetică de-a lui Goya, cu Saturn înfruptându-se din măruntaiele urmaşilor săi, e o veritabilă expunere tacită a tuturor duşmăniilor şi urilor intrinsece – calea pascală românească, evicerată de orice tendinţă spirituală neîntinată cu josniciile mundane. Mă dor ochii de-atâta Iisus din Nazareth lăţit ca la spectacol pe televizoare şi nu pricep de ce oamenii se străduiesc  să pară mai puţin nemernici decât sunt doar 2 zile pe an.           
         Mă irită smerenia colectivă ipocrită. Mă scoate din minţi  intoleranţa  unor “buni” creştini care ţipă făcând ca toate visele că doar ortodoxia sau doar catolicismul  deţin adevărul Despre Dumnezeu, mă intrigă modul în care a devenit creştinismul religie universală, detest inchiziţia sau impactul emoţional gen showbiz al unor „feţe bisericeşti”, dar simt şi cred că dincolo de toate acestea există  forţe care guverneză lumea dupa o logică a Binelui, Frumosului şi Adevărului.
         Îmi place la nebunie  pilda cu acel câine mort, de care se feresc îngroziţi apostolii, dar despre care Iisus spune că are totuşi, dinţii frumoşi. Cred în destinul, complice cu individul care îşi doreşte cu adevărat să împlinească ceva important, mă sensibilizează profund solidaritatea în faţa sărăciei şi demnitatea în faţa morţii şi îmi place Iisus Hristos pentru că aduce uneori sabia acolo unde răul trebuie tăiat!
         Îmi recunosc egoismul, slăbiciunile şi lenea spiritului şi asta mă nemulţumeşte, dar apoi  îmi imaginez că Dumnezeu se amuză teribil de noi, că ne place aşa cum suntem şi că Iisus Hristos ne bate prieteneşte  pe umăr şi ne spune fiecăruia în parte : “Vezi frate, ţie ţi-a fost greu  doar gândindu-te!, înţelegi acum că nu mai e nevoie de un alt Mesia. Am facut Eu, toată treaba asta murdară, tu nu trebuie decât să trăieşti, să iubeşti şi să ierţi ”.
        Allah Akbar !

                                                 

luni, 22 aprilie 2013

Concert


                                                  

         Datorită tatălui meu am mers la un concert de muzica simfonică susţinut în memoria lui Beethoven. Am plecat uşor dezamăgită şi lipsită de entuziasm, neștiind ce surpriză mă aștepta acolo: cred că au fost cele mai frumoase două ore din viața mea. Muzica este o revelaţie mai înaltă decât toată ştiinţa, înţelepciunea şi filosofia, e scânteia ce aprinde focul în sufletul omenesc. Minunatul concert a fost unul din momentele muzicale oferite prin proiectul cultural “Pianul Călător”, iniţiat de Radio România Cultural şi susţinut de Radio România. Pianistul Horia Mihail, unul dintre cei mai prestigioşi pianişti ai Romaniei şi ai lumii, a propus în această a treia ediţie a proiectului ,,Pianul Călător”, un program Ludwing van Beethoven cu piese musicale ca “Sonata lunii”, “Patetica”, “Appassionata”:  „Merg pe urmele lui Liszt, cu pianul călător. Acesta căra pianul cu el în concertele pe care le susţinea şi m‑am gândit să fac acelaşi lucru, însă mă identific cel mai mult cu spiritul muzicii lui Beethoven”, a mărturisit celebrul pianist. Alături de violonistul Alexandru Tomescu şi violoncelistul Răzvan Suma, a realizat multe alte turnee naţionale şi internaţionale , a colaborat cu cei mai faimoşi artişti ai lumii, fiind şi protagonist în turneele “Stradivarius”.
         Totul a fost extraordinar: emoţie, finețe, delicatețe a interpretării, un balans atent controlat, o bogăție de nuanțe - atribute ale unui spectacol pianistic de înaltă clasă - un talent muzical de aleasă factură...Aveam în față nu numai profesioniști, ci și niște oameni extrem de sensibili, ce reușeau să „treacă” partiturile prin filtrul simțirii lor: am înţeles că în muzica lui Beethoven nu se ating culmi divine, fiindcă omul este un dumnezeu, dar un dumnezeu care suferă şi se bucură omeneşte. Lipsindu-i aspiraţia şi intuiţia paradisiacă, tragedia umană este condiţia lui divină. O muzică demiurgică îl anulează pe Dumnezeu, pentru că el este singura ei piedică: un creator ca Beethoven nu poate crede în divinitate decât prin analogie, extazul propriei creaţii trezindu-i admiraţie pentru Dumnezeu, nicidecum umilinţă.  
          De prea multe ori mi s-au umplut ochii de lacrimi. Aceste somități erau atât de naturale, de firești în cântecul lor, încât ne-au adus aproape de ei și de muzica lor fermecătoare, copleşindu-ne cu o dulce melancolie cosmogonică, însă o melancolie care naşte o lume şi nu care sfărâmă o inimă.


sâmbătă, 13 aprilie 2013

Synecdoche


                                                    

         Oamenii iubesc mai puternic şi mai stăruitor frivolitatea decât sublimul. Numai idealul  le dă o senzaţie stranie. De ce între Iisus şi Don Quijote inima noastră înclină pentru ultimul? Ce ne poate lega sufletul mai mult de “cavalerul tristei figuri”, decât de cavalerul crucii? Doar Hristos şi-a sacrificat viaţa  pentru noi toţi, pe când Don Quijote şi-a risipit-o pentru o iubire imaginară…Cu toate acestea, ce ne face să vedem în Don Quijote o experienţă dusă mai departe, un risc mai definitiv şi mai total? În Iisus, realitatea şi iluzia şi-au distribuit rolurile într-o egală măsură. Noi ştim cât s-a înşelat Iisus crezând în noi, câtă iluzie şi speranţă este în existenţa sa, dar ştim şi cât a jertfit în mod real pentru noi. Atâţia oameni ne mărturisesc, doar, că fără el ar fi căzut pradă deznădejdii, boala de care toţi ne temem cel mai mult. Unora, chiar, istoria fără Iisus li s-ar părea golită de sens.
        Iisus trebuia să existe. Atâta lume l-a cerut, atâta lume are nevoie disperată de el. Dar cine l-a cerut pe Don Quijote? El nu trebuia să se nască. Şi fiindcă nu trebuia, nimeni nu l-a înţeles şi nu-l va înţelege. Să-ţi risipeşti viaţa pentru nimic, să atingi sublimul în inutilul absolut ! Mai departe nu se poate merge, mai departe nu mai ai ce atinge. În toată viaţa lui, Don Quijote este mai singur decât Iisus pe Ghetsimani, mai singur pentru noi. Noi, care suntem conştienţi de tragedia pe care el nu şi-a bănuit-o, noi, discipoli depărtaţi ai lui, dar fără darul iluziei.
        La Don Quijote, iluzia este un dar divin, o graţie, idealul suprem al speranţei. Şi acest dar a fost atât de mare, încât nouă nu ne-a mai rămas nimic. Mă întorc mereu prin cuget şi simţire la acest erou mesianic, fiindcă el ne-a demonstrat că unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor, că poţi fii un ratat fără să fii mediocru, că o viaţă poate fi împlinită  nu numai printr-o reuşită, ci şi printr-un eşec. Aş vrea să mi-l imaginez pe Don Quijote pe cruce şi noi să fim oamenii fără de lege de la dreapta lui, cărora să le promită: “adevărat vă spun că astăzi veţi fi cu mine în paradis”. În paradisul iluziei.

                              

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Pururi tânăr, ȋnfăşurat ȋn pixeli


                                                     

       Goya avea dreptate când afirma că “somnul raţiunii naşte monştri”. Dar tot monştri naşte şi raţiunea înfometată. Absenţa comunicării dintre mine şi tine face ca pe acest virtual zid “de sticlă”  dintre noi să propulsăm cele mai fantasmagorice, mai deformate ȋnfăţişări .Tu, care citeşti acum, ȋn faţa acestui “zid” , aceste rânduri de necitit, care nu exprimă nimic, nu semnifică şi nu pretind nimic, străbaţi ȋmpreună cu ele, ca o corabie cu pânze fluturânde , planul translucid al lumii noastre. Eşti la ȋnceputul acestei fraze, o secţiune la tomograf – o perpendiculară pe membrana existenţei care devine o sferă sclipitoare de abstracţiuni, adevăratul Suflet – interfaţa dintre mintea mea şi a ta, felul ȋn care eu mă aplec adânc asupra ta şi ȋncerc să mă confesez ţie. Injectez prin ele, ȋn mintea ta contemplativă, jumătate din codul meu genetic. Abia ȋn ocrotitoarea ta cutie craniană  aceste rânduri se vor putea desăvârşi, când vor fuziona cu jumătate din codul fiinţei tale. Nu ştiu ce voi scrie ȋn rândul următor. N-am ştiut niciodată, aşa cum n-am putut vedea ȋn minte niciodată contururile chihlimbarii, incerte ale zilei de mâine. Nu ştiu dacă ȋn continuarea acestei “pagini”(acestei litere, acestui cuvânt sau după paranteza aceasta), voi fi ȋnzestrată cu o viziune copleşitoare sau cu o inepţie ridicolă, dacă nu voi lăsa restul “caietului” alb, dacă nu voi distruge blogul, dacă nu voi da foc camerei, blocului sau voi face un atac cerebral sau unul de inimă. Nu ştiu dacă un cutremur nu-mi va nimici corpul printre betoane şi fiare, amestecându-mi creierul şi sângele cu aceste rânduri.
       Abia acum realizez că fiecare literă reprezintă, de fapt, încă un pas spre Marele Sfârşit, o clipă mai puţin de trăit. Probabil că Dumnezeu s-a născut ȋn exil. Şi nici măcar nu eşti cum eşti, ci cum te percep eu, cum te privesc aspiraţiile, dorinţele, frustrările mele... Nu mai eşti tu, ci eşti cum îmi convine mie să fii. La rândul tău, din vanitate, din ignoranţă sau neȋnţelegere îmi conturezi un portret care mă uluieşte, cu care nu mă identific deloc. Mă somezi nu numai să etalez această mască  ridicolă şi simplistă, dar să şi acţionez permanent în conformitate cu ea. Mă asociezi cu ea, iar dacă nu mă conformez ei, încetez să mai exist pentru tine. Trebuie să mă decid ȋntre a fi caricatura ta sau nimic; şi totuşi, pe mormântul tinereţii mele tot rămân damnată să arunc cei mai patetico-romantici trandafiri ai nostalgiei...Pentru ce, deci, scuturându-şi giulgiul, s-a mai înălţat pentru mine palidul sol al dureroasei mele dezorientări existenţiale? 

   
                                               

vineri, 29 martie 2013

Appendix


                                  “E mediocru ucenicul ce nu-şi depășește maestrul.”
                                                                           Leonardo da Vinci
 
                                                
       Vine totuşi întotdeauna o clipă când sufletul repudiază impetuos adevărurile pe care aceste două mâini nu le pot atinge. Astfel, nici oamenii integrii nu sunt feriţi de a ajunge o dată sau de mai multe ori în viaţă în conflict cu frumoasele virtuţi ale pietăţii și ale recunoștinţei. Fiecare trebuie să facă odată pasul care-l desparte de tatăl său, de profesorii săi, de persoana iubită, fiecare trebuie să simtă ceva din povara singurătăţii, chiar dacă cei mai mulţi oameni nu suportă prea mult  această stare și se refugiază curând înapoi.Însă atunci când dăruiești dragoste și veneraţie nu din obișnuinţă, ci din cea mai adâncă pornire, când din adâncul inimii ai fost iubit și tovarăș, discipol și prieten, atunci vine o clipă îngrozitoare , în care credem că ne dăm seama că acel curent care este predominant în noi ne depărtează de cel drag.
        Vine totuşi întotdeauna o clipă când orice gând care-l respinge pe prieten, pe dascăl sau pe cel iubit ni se pune ca un ghimpe veninos în inimă, când fiecare lovitură pe care încerci s-o eviţi te lovește drept în faţă. Atunci celui care considera că poartă în el o morală autentică îi apar noţiunile de “infidelitate” și “ ingratitudine” ca niște acuze și infierari rușinoase, atunci inima înspăimântată se retrage cu teamă în văile dragi ale virtuţilor copilăriei și nu poate crede că și această ruptură trebuie să aibă loc, că și această legătură se cere tăiată...
       Vine totuşi întotdeauna o clipă când viaţa (ca şi iubirea) nu mai e luată în tragic, ci doar în serios, când muritorii îmbrăţişează un Dumnezeu care îi devorează. Omul începe în acel moment să spere. Dar misiunea lui nu e aceasta. Misiunea lui este să întoarca spatele subterfugiului. Iar  la capătul marelui proces virulent pe care un oarecare Kafka îl  intentează întregului univers, eu găsesc subterfugiul. Uluitorul său verdict achită, într-un final, această lume fadă, dezgustătoare şi cutremurator de dureroasă a unui om care doarme cu ochii deschişi, în care până şi cârtiţele speră, o lume care dăruieşte totul şi nu certifică nimic.
 
 
                              

 

miercuri, 27 martie 2013

Exerciţii de admiraţie


                                                       
       Şi încă ceva : ar fi trebuit să aleg orice alt idiom, nu însă franceza, căci aerul ei distins nu mi se potriveşte deloc, e chiar la antipodul firii şi dezlănţuirilor mele, al eului meu ȋnşelător şi-al genului meu de mizerii. Mereu am privit-o ca pe o pozitivare a negativităţii mele, ca pe un patos dezlănţuit, ca pe o dezarticulare melodioasă a spiritului, toate asumate prin prisma nostalgiei estetice a măreţiei apuse. Dintotdeuna mi-a părut o cultură a-cosmică, adică nu fără pământ, ci deasupra lui: numai ea s-a desfăşurat regulat şi armonic de la naştere spre moarte. Prin rigiditatea ei, prin suma de constrângeri elegante pe care o reprezintă, franceza mi se pare un exerciţiu de asceză sau, mai curând, un amestec de cămaşă de forţă şi de salon. Dar tocmai din pricina acestei nepotriviri m-am ataşat de ea, până-ntr-acolo încât am exultat când marele savant newyorkez Erwin Chargaff a mărturisit într-o zi că pentru el nu merită să existe decât ceea ce este exprimat în franceză… Ah, şi un popor ȋntreg ȋmbolnăvit de ”cafard”: iată vorba cea mai frecventă la francezi, atât ȋn lumea bună, cât şi ȋn cea de jos. Cafard-ul e acea plictiseală psihologică sau viscerală, este clipa năpădită de un vid subit fără motiv - pe când “ennui”-ul e prelungirea ȋn spiritual al unui gol imanent fiinţei.
       Azi,  când această limbă este în lentă şi fragilă ascensiune, ce mă intrigă cel mai mult e constatarea că francezii nu par impresionaţi şi motivaţi de asta. Şi am venit eu, deşeu al Carpaţilor, să sufăr văzând-o cum luptă convulsiv de una singură . Ei bine, de se va prăbuşi, am să dispar, nemângâiată, împreună cu ea !

sâmbătă, 23 martie 2013

Plouă din Shakespeare


                                                  
        Ploaia asta asudă a somn, a întoarceri din zburare, a amintiri și a paralizii trecătoare: “Sărută-mi sângele”, mi-a sugerat el, înconjurat de un nor diametral opus înălțimilor, în timp ce ploaia răspândea în jur fiori de la Dionis. „Ar trebui să mor, noapte bună!”, i-am replicat eu într-o doară. Decorul preferințelor noastre are loc de fiecare dată într-un univers antisocial de savuros al drumurilor prin memorie, plin de personaje mitologice cu care ne-am putea împrieteni și l-am putea bârfi pe Dumnezeu, fiindcă e numai "vina" Lui.
       Parcă plouă din Shakespeare, cu zădărnicie, cu amăgiri, cu desprimăvărare! Ideea de a nu încerca vreo mișcare în afara patului știe să mă ispitească lasciv prin fața pleoapelor încremenite într-o speranță efemeră, dar imperioasă, dorită, până ce drumul duce din nou şi inevitabil către ceasornicul care nu greșește niciodată…  Nu ştiu să fiu contemporană. Nu vreau să mă clasific în minute. Să fie oare astăzi chiar astăzi? Eu mi-aş dori să fie ieri. Anul pare acelaşi de câteva milenii. Ploaia e tot Ea. Moartea e eterna întoarcere spre mâine. Cred că totuşi m-am sincronizat anapoda: mi-am ratat vremea cu vreo două sute de ani.
       Aşa se face că azi dorm, e suficient, fiindcă planeta orbitează aiurea doar în jurul meu. Străinii vor fi împușcați pe loc, fără nicio somație (aidoma ploii, trebuie să fim stricţi în crimele pe care le facem). Și totuși, asta e o ploaie stranie, nu are nimic fatalist în esenţa ei. Noi, oameni ai ploii nevrotice, ai spleen-ului bacovian, haideţi să trăim acum două sute de ani, să ne cântăm neputinţele pe sub pervazuri, să ne aruncăm măruntaiele peste iubiri frivole! Să nu mai fim noi. Măcar până la acest vers.
      Plouă din Shakespeare, cu vremelnicie! Astăzi nu se încep războaie, nu se nasc copii, ci se visează extrem, se respiră adânc şi se iubește oniric.
      Mai ascunde-te, Mâine!

 

vineri, 22 martie 2013

Dragoste de viaţă


                                                     
          Puţini înţeleg că există un refuz ce n-are nimic de-a face cu renunţarea. Ce mai reprezintă  aici noţiuni ca avere, situaţie, viitor? Ce mai semnifică progresul spiritual? Dacă mă străduiesc să resping cu înverşunare toţi acei "mai târziu", o fac pentru că nu-mi doresc să renunţ la actuala mea “bogăţie”. Sunt momente când nu-mi place să cred că moartea dă într-o altă viaţă. Pentru mine e o poartă închisă. Nu spun că este un prag care trebuie trecut, ci că-i o experienţă cumplită şi murdară şi atunci înţeleg că toată spaima mea derivă din dorinţa de a trăi. Tocmai de aceea îi invidiez pe cei care vor trăi când eu nu voi mai fi şi pentru care zâmbetele şi florile vor avea în continuare întregul lor înţeles de carne şi sânge. Sunt invidioasă, fiindcă iubesc prea mult viaţa pentru a nu fi egoistă. Puţin îmi pasă de veşnicie. Tot ce mi se propune încearcă să-l debaraseze pe om de povara propriei sale existenţe. Dar în faţa zborului greoi al păsării uriaşe pe cerul necruţător în “Marea  Noapte” , îmi revendic şi dobândesc tocmai o anume prezenţă densă a vieţii: vreau să mă zbor aleatoriu urmându-mi primul gând în această pasiune pasivă, iar restul nu mai depinde de mine.
        Există locuri unde spiritul moare pentru a se naşte un adevăr care este însăşi negaţia lui. La marginea oraşului italian Como se află un cimitir ”celebru” şi dacă mergi până la capătul lui descoperi o privelişte paradisiacă, absolut uluitoare: poţi să visezi ore în şir în faţa acestei  minunate ofrande care respiră odată cu splendoarea lacului şi  farmecul grandios al Alpilor. Dar când te-ntorci, dai peste o inscripţie cu “Regrete eterne” pe un mormânt părăsit. (Din fericire, există idealiştii, care se pricep să pună ordine în toate) …Ştiu, îmi veţi spune că la 21 de ani sunt prea tânără ca să pot vorbi despre moarte. Nu vă pot contrazice, însă mi se pare că, dacă ar trebui totuşi s-o fac, aici aş găsi  exact cuvântul care ar exprima, între tăcere şi spaimă, certitudinea lucidă a unei morţi lipsite de  speranţă.


                                         Dumnezeule, Tu…Tu eşti un orb în faţa ta !

                             De-aici, de jos, aşa murdari de pământ cum suntem, vedem.

                                                   

miercuri, 20 martie 2013

Muzica oficială a paradisului


                                       " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este in mine" :
                               
                                      
                                              
        Atâtea suflete trăiesc cu sfârşiturile altora, neştiind unde să-şi caute începuturile, aurorele… Până să văd cel mai bun film biografic realizat vreodată -“AMADEUS ”- care e o veritabilă şi emoţionantă splendoare vizuală şi auditivă, eu credeam că omul nu poate fi esenţial decât în suferinţă. Să fie oare  Mozart o excepţie de la regulă? Oare numai de la el putem învăţa profunzimea seninătăţilor?  Nu suntem uneori tentaţi să credem că acesta n-a fost niciodată murdărit de gândul morţii, că n-a fost niciodată infectat de tristeţi otrăvitoare ? Deşi într-o scrisoare, câţiva ani înainte de sfârşit, mărturiseşte intimitatea sa perfectă cu gândul morţii, totuşi, în afară de oboseală şi de un elan comprimat, greu ar fi să găsim caracterul unei reflexii triste.
       Ce armonie auzim aşadar la poarta paradisului? Ce se poate auzi numai acolo? Doar de la el putem învăţa ce înseamnă conceptul graţios al veşniciei şi de câte ori îi ascultăm muzica precum lumina suavă a soarelui simţim că nu vrem şi nu putem muri, fiindcă nu putem concepe că deodată ne vor fi complet străine astfel de armonii. ”Andante”, mai mult decât orice, îmi lasă impresia că dacă nu ne-am prăbuşit până acum, e pentru că ne-a salvat ceea ce este mozartian în noi: o lume fără timp, fără durere, fără păcat… Cine ar putea indica unde încetează aici graţia şi unde începe visul? Orice s-ar spune, această muzică este cu adevarat paradisiacă: e o melancolie a îngerilor. Şi faptul că un copil la vârsta de şase ani a putut să întrevadă astfel de armonii este o dovadă a existenţei paradisului prin dorinţă. Nu este ciudat că, purificaţi prin muzica sa transcendentă şi aeriană, trăim toate lucrurile ca amintiri, care niciodată nu devin regrete ?  
      Este clar că, înainte de căderea sa în timp ca muritor, acest geniu a trăit într-o lume de vibraţii pure, într-o altă dimensiune: nimeni nu cântă paradisul fiindcă nu-l are, ci fiindcă nu vrea să-l piardă. De ce suntem deci atraşi de Mozart?... Fiindcă el ne-a arătat ce puteam fi, dacă nu eram opera nimicniciei… Şi totuşi, nu se poate iubi lumea lui, dacă în adâncimile sufletului tău n-o regăseşti…
 
 

sâmbătă, 16 martie 2013

ADAGIO


                                           
        Sunt conştientă că n-am dreptate gândind că dăruirea îşi are limitele ei. Dar iubirea nu cunoaşte limite şi puţin îmi pasă că strânsoarea e fugace dacă pot îmbrăţişa totul. Există  chipuri al caror zâmbet l-am iubit o după-amiază întreagă. Probabil nu le voi mai vedea şi, fără dubii, nimic nu-i mai simplu. Dar nu voi încerca să acopăr sub cuvinte flacăra regretelor mele. Există totuşi noţiuni pe care nu le-am înţeles prea bine niciodată, precum aceea de păcat. Căci dacă există un păcat împotriva vieţii, acela nu e poate să-ţi pierzi nădejdea, ci să nădăjduieşti într-o altă viaţă, privându-te de cinica şi neiertătoarea măreţie a acesteia…Să simţi tot ce te leagă de lume şi dragostea ta pentru câţiva oameni, să ştii că întotdeauna există pentru tine un loc unde sufletul îşi găseşte liniştea şi împăcarea: iată nespus de multe certitudini pentru o singură viaţă de om. Dar, fără îndoială, ele nu pot fi suficiente . În anumite momente însă totul visează la o mult dorită patrie a sufletului: da, acolo trebuie să ne întoarcem.
       Împlinirea se exprimă pentru mine în termeni de poezie, de mare şi de soare: ar trebui să învăţ astfel că nu există fericire extremă şi nici veşnicie în afara scurgerii timpului. N-aş vrea să fiu brutală, nici să par exagerată; dar în această viaţă pe mine mă neagă tocmai ceea ce mă ucide…Din celebra cutie a Pandorei, în care mişunau toate nenorocirile şi relele omenirii, grecii au scos speranţa abia la urmă, socotind-o răul cel mai redutabil şi înfricoşător. Nu cunosc simbol mai emoţionant. Fiindcă speranţa, dincolo de ceea ce se crede, e acelaşi lucru cu resemnarea. Şi a trăi înseamnă a nu te resemna.

       
                               

joi, 14 martie 2013

Jocul cu mărgele de sticlă


             "Inima mea clocoteşte destul şi singură. Am nevoie de cântece de leagăn şi
      pe  acestea le-am găsit din belşug în Homer. De câte ori nu-mi adorm cu cântec sângele răzvrătit! Fiindcă niciodată nu s-a văzut ceva mai schimbător, mai nestatornic decât inima mea."
                                                                                                                     Goethe
 
                                    

         Lucrurile pe care le vedem sunt aceleași care se află și în lăuntrul nostru. Nu există altă realitate decât aceea pe care o purtăm în noi. De aceea, oamenii trăiesc, în majoritatea lor, atât de ireal, pentru că iau drept reale imaginile de afară, pe când lumea lor interioară n-o lasă deloc să se manifeste. Poţi fi fericit si așa. Dar când îţi e cunoscută și cealaltă faţă , atunci nu mai poţi alege să mergi pe drumul pe care-l urmează cei mai mulţi. Drumul majorităţii e ușor, al “însemnaţilor” e anevoios. Am fost un “căutător” şi încă mai sunt, dar nu mai caut în cărţi şi în stele, ci încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte basmul sângelui din mine. Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de tulburare şi deşertăciune, de vis şi nebunie precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii. Dacă te uiţi adânc în abis, se reflectă şi abisul în tine: suntem grandioasele reminiscenţe ale acestuia.
        Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Nimeni nu a fost vreodată pe de-antregul el însuşi; şi cu toate astea, fiecare tinde spre asta, unul mai înăbuşit, altul mai senin, fiecare cum poate. În fiecare suferă creaţia, în fiecare s-a întrupat spiritul, în fiecare se crucifică un Mântuitor. Venim din acelaşi abis însă fiecare tinde, ca o încercare şi o aruncare din adânc, către propriul său Ideal: ne putem înţelege unul pe altul, dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuşi.
 
                                      
  
                          

miercuri, 13 martie 2013

Total eclipse of the heart


                                         

         Ar trebui să mă feresc de mine, fiindcă niciodată nu s-a văzut ceva mai schimbător, mai cinic şi nestatornic decât fiinţa mea: e impresionant cum, dacă acum 2-3 ani anumite melodii   îmi exprimau ceva aparte, în prezent nu mai reuşesc să-mi transmită absolut nimic. Reascultându-le obsesiv, încerc să identific anumite reflexii nostalgice: nu mă mai răscolesc ca altădată, cel puţin nu în acelaşi context. Spune-mi, se cheamă că sunt ingrată dacă pur şi simplu nu mai simt nimic, străduindu-mă să mă gândesc la tine?
        E adevărat, într-o zi m-am lovit în treacăt de sufletul tău. Ai înfipt atâtea cuțite în mine încât, atunci când mi se dăruia o floare, la început nici nu mai înțelegeam despre ce e vorba. Îmi trebuia timp. Dar ştii care-i partea bună cu inimile frânte? Că nu se pot frânge decât o singură dată, restul sunt zgârieturi: într-adevăr, rana se vindecă, dar urma rămâne și această urmă este o pecete care apără inima împotriva altor răni.
        Iubirea are acum pentru mine alt chip: unul lipsit de severitate, fără a mă mai însingura, nu, ci matur și plin de voluptate. Dacă mă mai vezi pe stradă, să ştii că nu mai sunt eu şi că e mult prea târziu pentru că eu deja te-am uitat!

 

marți, 12 martie 2013

AILLEURS


                                 “Curăţă câmpul, ca să aibă loc să aterizeze îngerii !”
 
                                   
                                           
     …Exact aşa se întrepătrund şi cerurile în mintea mea, noaptea, când gândurile nu-mi dau pace. V-a contrariat întâia plecare a lumii din ea însăşi, aţi atins vreodată începutul ”mişcării”? Aţi simţit vreodată acel fior copleşitor al mişcării lumilor nebănuite şi infinite, iniţialul vertij al timpului, cea dintâi exuberanţă a devenirii ? N-aţi simţit niciodată acea clipă a primei confuzii, în delirul incandescent al corpului şi al sufletului vostru?
       Nimic n-a exprimat mai limpede decât această simfonie acea senzaţie a haosului ceresc, a zborului angelic şi sadismul amuzant al unui timp care nu face decât să mă hărţuiască infantil şi patetic, după care se amuză sarcastic de zbaterile mele convulsive, încredinţându-mă că sunt subiectul unei glume nu tocmai inspirate, că totul nu este decât un joc tragi-comic în care suntem nevoiţi să intrăm.
       Este ca şi cum, într-o veşnică  uitare, într-o dezambiguizare şi într-un extaz , o scânteie răsărită din neant aprinde focuri în cosmos, descrie profiluri insolite pe fondul cenuşiu al  spaţiului şi proiectează lumini pe imensitatea obscură a lumii. Şi atunci simt efectiv cum îmi pierd materia aservită inerţiei, cum se prăbuşesc  rezistenţele fizice şi cum mă topesc ascensiunile şi armoniile unei melodii interioare. O senzaţie stranie şi difuză, un sentiment inefabil mă reduc la esenţă, la o sumă indefinită de vibraţii,  de rezonanţe intime şi de sonorităţi învăluitoare.
       În “marea noapte care vine” voi striga: ajutor! îngerilor. Poate că ei vor răspunde: dacă nu toţi, cel puţin cei căzuţi. Înfrângerile sau mângâierile celeste mă mai pot consola!?…
       Pare-mi-se că eu nu reuşesc niciodată să eliberez “câmpul”.
 
 
                               
                                  
 

Lui Nichita


                                               

        “Nichita, ce faci tu Nichita?”, te întreabă şi acum îngerul.
          Poet al atitudinilor lirice şi al abisurilor infernale, zeu evanescent, cu tine gleznele înfloreau radios, oamenii erau păsări cu aripile crescute înlăuntru, braţele ţâşneau ca nişte şerpi, în tâmple se înfingeau vise, din umeri ieşeau pantere şi lei, îndrăgostiții erau desăvârşiţi pietoni ai aerului, scheletul lumina petele de sânge care vorbesc necuvinte, mâinile dădeau la o parte razele lunii bătute în cuie printre trestii pe lac. Dar starea de imponderabilitate serafică a lucrurilor: dansul, saltul, plutirea, zborul ?
         Fiinţă telurică, dar adânc copleşită de Cer, poezia ta imagina o lume reală fără gravitaţie, diafană, imaterială, în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca nişte misterioase fluide; şi totodată o lume substanţială, densă a stărilor de suflet, un univers în care sentimentele se ating, se lovesc şi se rănesc.
         Tu, “înger blond”, imagine a Poetului, a Poetului născut, nu făcut…tocmai în această lună a lui Marte, ai fi “împlinit” pe pânza timpului cea de-a optzecea ”elegie”…

duminică, 10 martie 2013

Melodramă



 
 
        Din acele minunate clipe petrecute astă-vară pe meleagurile italiene (pe care le invoc cu mult dor şi patos) s-a păstrat mai cu seamă amintirea intactă a  unei emoţii pure, a unei clipe suspendate în eternitate: a asculta “Melodramma” lui Bocelli în timp ce străbaţi ruinele Veronei contemplând semeţia Alpilor Lombardiei…Totul dobândise un fior vinovat de dragoste şi de moarte : parcă Romeo şi a sa Julieta începuseră să-şi cânte tragedia, iar eu, stăpânită de copleşitoarea melodie şi de măreţia peisajului sau a istoriei, proiectată până la capătul fiinţei mele, îmi spuneam în şoaptă: “ Pe propriile ruine am ajuns să  ştim cine suntem.” Dar, neîndoielnic, eu nu-mi atinsesem încă limitele.
       Există locuri unde spiritul moare pentru a se naşte un adevăr care este însăşi negaţia lui. În Milano, printre atâtea monumente colosale, am înţeles pentru prima dată ce e gloria: dreptul de a iubi fără măsură. Tristeţea e, acolo, ea însăşi foarte confuză, ca tăcerea în care întunericul şi aurul se amestecă la fel cum s-au amestecat în istoria Italiei fastul şi crima. Ah, şi Lacul Como- un poem divin al naturii- m-a încredinţat că melancolia acestei ţări e întotdeauna un comentariu al Frumuseţii şi chiar dacă ştiam că milioane de oameni admiraseră aceste peisaje, pentru mine ele erau primul surâs al cerului. Aici totul este nobil şi emoţionant, totul vorbeşte despre dragoste: vilele clasice, grădinile lor elaborate şi opulente, muzeele, palatele ducale, calmitatea înşelătoare a apei, porumbeii din porturi care par că suferă de o boală misterioasă ce îi ucide, toate formează un tablou pitoresc, plin de mister şi de o tulburătoare frumuseţe… Şi îţi dai seama că decadenţa fostului imperiu n-a reuşit decat să-i tulbure senzualitatea...
      Şi iată cum uitarea de noi înşine, sorbită din înflăcărarea acestei fermecătoare ţări, ne-a pregătit pentru acea învăţătură care ne răpeşte propriei istorii: lumea este plină de urmele celor care au crezut în ceva…Italia crede şi în vanităţile ei, şi în dreptatea ei. Trăieşte în provocarea pe care o aruncă destinului şi cu aroganţa pe care o au întotdeauna învingătorii.
     Şi cum să nu te agăţi de singura fericire aşteptată, care ne bucură atât, dar care trebuie să piară! Îndoit adevăr al trupului şi al clipei, ţâşnit din contemplarea sublimului :
 
                            "Au izbândit aceste plaiuri - iată ! Îşi au de-acum zeiţa-ncoronată ."
                                    
Alpii  îmi par umbriţi de o istorie secretă pe care o presimt în aerului rarefiat la această altitudine de peste o mie de metri.


Constaţi că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poţi afla decât aici, în acestă combinaţie de realitate şi irealitate care-ţi restituie în oglinzi propria imagine îmbătrânită cu câteva veacuri...
 
 
"Noi am venit numai să dormim / Noi am venit numai să visăm / Nu-i adevărat,/ Nu-i adevărat/ C-am venit să trăim pe pământ " (cântec latin)      
 
                                 

vineri, 8 martie 2013

Lupta lui Iacov


                               "Există o singură plăcere, aceea de  fi viu, tot restul e mizerie.”
                                                        
                                                  (Cel care a scris această frază s-a sinucis.
                                                   Se  chema  Cesare Pavese. )
   
                                   

        Nu știu alţii cum sunt, dar eu, pentru a exista, trebuie să fiu mereu înconjurată de ceva care să mi se pară frumos și sfânt, muzică de orgă și mister, simbol și mit, am nevoie de sublim și nu voi renunţa la nimic. Acesta e punctul meu vulnerabil. Desigur, mai măreţ și mai corect ar fi dacă m-aș pune pur și simplu la dispoziţia destinului, fără pretenţii. Însă asta nu pot; e singurul lucru pe care nu pot sa-l fac: cine nu vrea cu adevărat decât propria soartă, acela nu mai are semeni, acela stă cu totul singur și nu are în jurul lui decât răceala infinită a spaţiului dintre lumi. Întelegeţi, acela e Iisus în Grădina Ghetsimani.
        Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii. Au existat martiri care s-au lăsat ţintuiţi pe cruce, însă nici ei nu au fost eroi, nu au fost izbăviţi, în schimb ei aveau pilde, aveau idealuri. Cine nu mai vrea decât destinul, acela nu mai are nici pilde, nici idealuri, nimic divin, nimic consolator nu mai are !
        Şi pe această cale ar trebui să se meargă de fapt. Nu trebuie decât să privim în noi înșine și să ne uităm în ochii mari și ficși ai imaginii destinului nostru: pot fi plini de înţelepciune, pot fi plini de nebunie, pot iradia dragoste sau profundă răutate, e totuna. Nimic nu trebuie ales, nimic nu trebuie vrut. Ai voie doar să te vrei pe tine însuţi , doar propriul tău destin.