„Fiecare bloc de marmură ascunde o statuie.” (Michelangelo)
Minune. Încă de la început
cuvântul are aerul
a ceva nepământean, având conotaţii atât spirituale
, cât şi
religioase . Minunea e
salvarea din situaţia de
criză într-un moment în
care totul pare
pierdut . O minune te
înalţă : îţi deschide
aripile dându-le speranţă , iar speranţa te ridică pe o
altă treaptă a
sinelui şi a spiritualităţii.
Minunile sunt
de multe ori
prea mici pentru a
fi observate . Sunt în sentimente
precum prietenia şi iubirea
şi în acte
cum ar fi
iertarea. Minune e acel
ceva care îţi
apare în cale în fiecare
zi şi care , dacă
reuşeşti să-l observi , te face să te
simţi mai bun şi
mai deschis faţă
de toată lumea . Minunea e
granula de speranţă
care , dacă o înglobezi , se transformă , de la caz la caz
, în funcţie de necesităţile
fiecaruia , în putere , tărie de
caracter , perspicacitate ,
pragmatism , delicateţe sau căldură . Fiind doar
mici granule şi
găsindu-se pretutindeni în jur
, sunt trecute de
obicei cu vederea
sau luate drept
normalitate . Uneori e nevoie
de un înger
care să-ţi cadă în
cale pentru a
le vedea ....
După ce
le vezi , totul
devine simplu ; observând un mic detaliu
în exterior, devii
mai preocupat de
tine însuţi , de propriul
eu, pe care începi
să-l explorezi . Cu cât
cauţi mai mult
şi afli mai
multe , văzând parcă atingerea
din clipă în clipă
a esenţei, cu
atât realizezi că ştii de fapt mai puţin. O dată conştientizat acest lucru, că
omul e mult prea complex pentru a putea fi limitat prin câteva insuşiri, devii
mult mai maleabil, lucru valabil şi în cazul Artei, al literaturii. Sinele nu mai
e ceva rigid, convex, care să respingă imaginarul şi sublimul dintr-un tablou,
o melodie sau o carte, ci se pliază pe acestea. Tema din literatură şi vocea
interioară se lichefiază amândouă şi se
preling una pe alta, înglobând fiecare ceva din cealaltă, parte imposibil de
detaşat de sinele care încearcă să îşi revină la loc după eliberarea, uneori
forţată, din universul cărţii.
E
ca în cazul fenomenului de catharsis din timpul vizionării unei piese de teatru:
rigiditatea eului este lăsată la o parte şi partea pragmatică a acestuia este
înlăturată total, pentru a fi completat cu ceva din eul personajelor. Deşi la
început renunţarea e uşoară, detaşarea, odată ce ai pătruns complet în lumea
cărţii, nu va mai putea fi totală la ieşire, sinele nemaiputând să se lase
îmbrăcat perfect în cochilia abandonată la început .
E
vorba de un paradox. Fiecare ştie că,
odată intrat în această lume şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur
moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi
intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a
fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ? Sau este una dintre acele minuni zilnice,
aproape insesizabile, spre care te poate ghida aripa lipsită parţial de pene a îngerului
căzut, care se uită la tine şi îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....


.jpg)






